Evasiunea strategică a Europei (de asemenea) cu privire la Iran

Operațiunea comună americano-israeliană împotriva activelor militare iraniene și a instalațiilor nucleare și balistice a determinat o reacție diplomatică rapidă în întreaga Europă. În câteva ore, guvernele Franței, Germaniei și Regatului Unit au emis o declarație comună prin care au îndemnat Teheranul să revină la negocieri, subliniind în același timp că niciunul dintre cele trei nu a fost implicat direct în operațiune.

Declarația, susținută de președintele Emmanuel Macron, de cancelarul Friedrich Merz și de prim-ministrul Keir Starmer, reflectă un model comun în diplomația europeană de criză: apeluri la reținere, reluarea negocierilor și eforturi pentru a preveni extinderea conflictului într-un război regional.

Cu toate acestea, evenimentele care au avut loc în zilele care au urmat atacurilor au pus poziția Europei într-o postură și mai delicată. La Madrid, guvernul lui Pedro Sánchez a anunțat că Spania nu va autoriza utilizarea bazelor operate în comun de SUA și Spania pentru operațiuni legate de atacuri. Decizia a fost prezentată pe plan intern ca un efort de a evita o escaladare suplimentară. Cu toate acestea, pe plan internațional, aceasta a expus o realitate incomodă: o fisură vizibilă în cadrul NATO chiar în momentul în care a fost testată postura de descurajare a alianței în Orientul Mijlociu.

Evenimentele de pe teren au depășit rapid așteptările inițiale. Uciderea liderului suprem al Iranului, Khamenei, împreună cu mai multe figuri importante ale regimului, a transformat confruntarea dintr-o lovitură punitivă într-o operațiune de schimbare a regimului. Până la 6 martie, președintele Donald Trump a cerut în mod deschis „capitularea necondiționată” a Iranului.

Aceste evoluții relevă o tensiune structurală mai profundă în postura strategică a Europei. Statele membre ale UE continuă să încadreze crizele în primul rând prin limbajul diplomației și al reținerii, chiar dacă echilibrul de forțe este remodelat de actori dispuși să își asume riscurile care creează o influență reală.

Liderii europeni au dreptate: stabilitatea pe termen lung necesită negocieri sau o invazie la scară largă. Atacurile militare, chiar și cele precise, nu pot înlocui niciuna dintre acestea. Cu toate acestea, negocierile apar rareori în vid; ele sunt rezultatul unor schimbări în ceea ce privește influența – iar UE nu dispune în prezent de nicio influență.

Escaladarea actuală nu a fost inițiată într-un context de diplomație calmă, ci pe fondul anilor de proiecție regională a Iranului, de dezvoltare a rachetelor balistice și de provocare constantă a capacităților sale nucleare.

Atacurile americano-israeliene, autorizate de administrația Trump, reprezintă o resetare dură a dinamicii descurajării. Indiferent de sprijin, acestea au modificat calculul strategic, iar Iranul nu va mai fi niciodată la fel. Europa, în schimb, rămâne angajată din punct de vedere retoric față de diplomație, bazându-se în același timp pe alții pentru a aplica presiunea care dă sens diplomației.

Acest aranjament poate fi potrivit pentru politica internă a Europei, dar este fragil din punct de vedere strategic pe plan internațional. Pentru a susține neproliferarea nucleară și a promova libertățile civile în străinătate, Europa trebuie să se confrunte cu un adevăr dificil: diplomația funcționează rareori singură și, de obicei, urmează – în loc să înlocuiască – descurajarea credibilă.

Decizia Spaniei de a refuza accesul operațional la bazele americane evidențiază o contradicție mai profundă în cadrul poziției strategice actuale a Europei. Madridul a încadrat mișcarea ca un efort de a evita o escaladare suplimentară și de a-și păstra credibilitatea externă în Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, decizia a dezvăluit, de asemenea, un model mai larg: Ezitarea persistentă a Europei de a-și asuma responsabilitatea pentru formarea mediului de securitate în care operează.

Pe întregul continent, liderii politici invocă frecvent obiectivul „autonomiei strategice”. În practică, însă, autonomia implică mai mult decât distanțarea de inițiativele americane. Aceasta necesită atât mijloacele, cât și voința politică de a orienta independent rezultatele.

În această criză, Europa nu a făcut nici una, nici alta. Nu a jucat niciun rol decisiv în acțiunea militară și nici nu a oferit o alternativă credibilă pentru a limita escaladarea iraniană înainte ca aceasta să se deterioreze. Acest lucru arată un model familiar în politica externă europeană: prudență în timpul fazelor critice, urmată de interacțiune diplomatică după ce alții au remodelat peisajul strategic.

Uciderea lui Khamenei adaugă volatilitate la o situație deja volatilă. Timp de peste patru decenii, Republica Islamică s-a axat pe Liderul Suprem, arbitrul suprem între facțiunile politice și instituționale ale regimului. Înlăturarea acestuia ridică probleme urgente privind succesiunea, autoritatea de comandă și echilibrul intern al puterii, în special în cadrul Gărzii Revoluționare.

În același timp, primele semnale sugerează că este puțin probabil ca Iranul să se retragă în liniște. În loc să semnaleze capitularea, regimul pare pregătit să escaladeze dacă este necesar, chiar și cu prețul instabilității în întreaga regiune.

Pentru Europa, acest moment nu ar trebui interpretat doar ca un conflict regional, ci ca un punct de cotitură strategic mai larg. O slăbire sau o fragmentare a conducerii Iranului va remodela în mod inevitabil piețele energetice, va perturba rutele comerciale maritime și va intensifica instabilitatea regională – toate evoluțiile care afectează în mod direct interesele economice și de securitate europene.

Prin urmare, este puțin probabil ca consecințele conflictului să rămână limitate la Orientul Mijlociu. Europa s-ar putea confrunta cu efecte de propagare sub multiple forme: noi presiuni migratorii, volatilitate în aprovizionarea cu energie, turbulențe financiare sau chiar amenințări directe la adresa securității, cum ar fi activitatea rachetelor care afectează teritorii mediteraneene precum Cipru. însă abordarea actuală a Europei o face mai degrabă să reacționeze la evenimente decât să le influențeze traiectoria.

În sens mai larg, criza expune o divergență emergentă în cadrul alianței occidentale cu privire la modul în care ar trebui exercitată puterea într-un sistem internațional din ce în ce mai instabil. La Washington – în special în cadrul unei perspective de politică externă centrată pe descurajare și interes național – pare să existe o mai mare disponibilitate de a utiliza forța militară limitată pentru a modifica realitățile strategice atunci când este necesar.

Israelul, care operează sub constrângeri acute de securitate, a urmat o logică comparabilă. În schimb, guvernele europene continuă să acorde prioritate legitimității procedurale: respectarea normelor internaționale, medierea diplomatică și sistemele de guvernare. Această tendință a fost vizibilă nu numai în confruntarea actuală cu Iranul, ci și în disputele geopolitice anterioare – de la „afacerile” din Venezuela la cele din Groenlanda – în care actorii europeni au pus accentul pe dialog și norme, mai degrabă decât pe influența coercitivă.

Niciuna dintre aceste abordări nu este în sine greșită. Cu toate acestea, trecerea treptată către o ordine (sau o dezordine) internațională progresiv multipolară – o ordine în care puterile revizioniste contestă tot mai mult regulile existente – ridică o întrebare dificilă. Inițiativele diplomatice ale Europei sunt susținute de propria capacitate de a modela evenimentele sau se bazează în cele din urmă pe Statele Unite pentru a impune costurile pe care diplomația singură nu le poate suporta?

Dacă acest din urmă lucru este adevărat, atunci apelurile Europei pentru negocieri riscă să sune mai puțin ca o conducere deliberată și mai mult ca o formă de dependență gestionată în mod deliberat.

Principiile fundamentale ale Europei nu sunt greșite. Împiedicarea Iranului de a dobândi arme nucleare este încă un obiectiv legitim. Iar escaladarea ar trebui, într-adevăr, să fie limitată, populațiile civile protejate, iar în cele din urmă ar trebui să se urmărească o soluționare politică.

Cu toate acestea, crizele necesită mai mult decât declarații de principiu; ele implică coerență strategică. Diplomația fără o descurajare credibilă invită la un comportament oportunist, în timp ce descurajarea fără interacțiune diplomatică riscă o escaladare necontrolată. Prin urmare, provocarea Europei este de a integra ambele dimensiuni – nu doar retoric, ci și practic.

Evenimentele recente au transformat deja peisajul strategic. Atacurile militare au modificat echilibrul de forțe, în timp ce posibilul vid de conducere de la Teheran introduce și mai multă incertitudine. Între timp, diviziunile din cadrul NATO au reînviat întrebări vechi cu privire la dorința Europei de a-și asuma responsabilitatea pentru securitatea dură.

Această dezbatere merge dincolo de refuzul Spaniei de a permite operațiunile bazelor americane. Se referă, de asemenea, la ordinea regională care ar putea apărea dacă influența Iranului slăbește. În acest scenariu, Orientul Mijlociu s-ar putea concentra din ce în ce mai mult pe concurența dintre doi actori puternici – Israel și Turcia – a căror rivalitate este deja evidentă în Siria și în Mediterana de Est.

În acest context, Uniunea Europeană se confruntă cu o alegere fundamentală. Să rămână în primul rând un observator diplomatic, încurajând negocierile de pe margine, sau să înceapă să construiască capacitățile strategice necesare pentru a influența soluția pe care pretinde că o susține.

În mediul geopolitic actual, apelurile la dialog vor avea greutate doar dacă sunt susținute de capacitatea de a modela evenimentele, mai degrabă decât de a răspunde doar la acestea.

Prin urmare, întrebarea cu care se confruntă Europa astăzi nu mai este dacă diplomația contează. Este vorba de câte șocuri strategice vor fi necesare înainte ca liderii europeni să recunoască faptul că diplomația singură nu mai este suficientă.