Cenzura ritualică: Ce cărți au ars naziștii în 1933?

Istoria ne oferă multe exemple despre cât de departe poate merge cenzura totalitară. Cu toate acestea, niciunul nu este mai îndrăzneț decât evenimentele care au avut loc în Germania nazistă. Dacă blocul comunist folosea un șir de măsuri birocratice pentru a sufoca lent literatura și presa pe care le considera „periculoase”, adepții și acoliții lui Hitler au ales să folosească cenzura printr-un spectacol amplu. Aceasta este povestea necenzurată a arderii de cărți din 1933.

Preludiu

Ceea ce este adesea denumit în germană „Bücherverbrennung” a început cu o campanie atent orchestrată de Partidul Nazist pentru a curăța societatea germană de literatura considerată „negermană” sau contrară ideologiei naziste. Evenimentele care au dus la arderea cărților au fost alimentate de ascensiunea la putere în Germania a lui Adolf Hitler și a Partidului Național-Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP).

După ce a preluat controlul guvernului german, în ianuarie 1933, Partidul Nazist nu a pierdut timpul și și-a pus în aplicare agenda de cenzură și purificare culturală. Unul dintre primii pași făcuți de regim a fost înființarea Ministerului Reichului pentru Iluminism Public și Propagandă, condus de Joseph Goebbels. Acest minister a jucat un rol central în modelarea opiniei publice și în difuzarea propagandei naziste, inclusiv în demonizarea anumitor cărți și autori.

În februarie 1933, a avut loc incendiul Reichstagului, un eveniment pe care naziștii l-au exploatat pentru a reprima disidența politică și pentru a-și consolida și mai mult puterea. Incendiul a fost pus pe seama comuniștilor, iar în urma acestuia, naziștii au folosit pretextul protejării securității naționale pentru a suprima partidele de opoziție, sindicatele și mass-media independente.

În martie 1933, la doar două luni după ce Hitler a devenit cancelar, Partidul Nazist a organizat un boicot la nivel național împotriva întreprinderilor, profesioniștilor și intelectualilor evrei. Acest boicot, împreună cu îndepărtarea evreilor din pozițiile de influență și de autoritate, a pregătit terenul pentru intensificarea persecuțiilor împotriva evreilor din Germania.

Bücherverbrennung

Arderea efectivă a cărților a avut loc în noaptea de 10 mai 1933, în orașe din Germania. Arderile au fost precedate de discursuri incendiare și campanii de propagandă menite să stârnească un sentiment public împotriva cărților și autorilor vizați. Organizațiile studențești naziste, sub conducerea Uniunii Studenților Germani (Deutsche Studentenschaft), au jucat un rol principal în organizarea și executarea incendiilor.

La Berlin, arderea de cărți a avut loc în Opernplatz (în prezent Bebelplatz), în apropierea Universității din Berlin. Mii de cărți au fost îngrămădite pe un rug improvizat, în timp ce oficiali naziști și studenți au ținut discursuri înflăcărate în care au lăudat virtuțile ideologiei naziste și au denunțat literatura „neogermană”. Printre cărțile aruncate în flăcări se numărau lucrări ale autorilor evrei, ale disidenților politici, ale socialiștilor, comuniștilor și ale susținătorilor democrației.

Arderea cărților a fost concepută ca un spectacol public, menit să intimideze și să reducă la tăcere vocile disidente, demonstrând în același timp puterea și autoritatea regimului. Acestea erau impregnate de un simbolism puternic, prezentându-i pe naziști ca fiind gardienii culturii și moralității germane. Priveliștea cărților mistuite de flăcări a servit ca un avertisment dur pentru cei care îndrăzneau să se opună ideologiei naziste.

În urma arderilor de cărți, cenzura în Germania s-a intensificat, naziștii exercitând un control tot mai mare asupra fluxului de informații și idei. Bibliotecile au fost curățate de cărțile „indezirabile”, iar editorii au fost constrânși să adere la standardele naziste de acceptabilitate. Libertatea intelectuală a fost sever restrânsă, iar vocile disidente au fost sistematic reduse la tăcere.

Arderea cărților de către naziști în 1933 a marcat un capitol întunecat din istoria Germaniei, simbolizând suprimarea gândirii libere și impunerea unui regim totalitar. Acestea servesc drept o reamintire înfricoșătoare a pericolelor cenzurii și a fragilității libertății intelectuale.

Care au fost cei mai „arși” autori?

În fruntea listei de cărți urâte de regimul nazist se afla „Manifestul comunist”. Această lucrare fundamentală, redactată de Marx și Engels în 1848, a stabilit principiile comunismului și a cerut răsturnarea sistemelor capitaliste. Regimul nazist a văzut comunismul ca pe o amenințare directă la adresa viziunii sale de stat autoritar și pur din punct de vedere rasial. Ei se temeau de potențialul ideilor marxiste de a galvaniza opoziția și de a mobiliza clasa muncitoare împotriva guvernării lor. Prin „Manifestul comunist”, naziștii au încercat să elimine orice provocare la adresa hegemoniei lor și să își consolideze puterea.

Cărțile scrise de scriitori evrei au fost condamnate și distruse. Printre autorii vizați se numărau personalități renumite precum Franz Kafka, Sigmund Freud și Heinrich Heine. Naziștii au considerat literatura evreiască drept o amenințare la adresa programului lor de puritate rasială și au încercat să elimine influența culturală evreiască din societatea germană. Prin arderea cărților scrise de autori evrei, naziștii urmăreau să șteargă vocea acestora din istorie și să perpetueze ideologia lor genocidară.

Cărțile care criticau în mod deschis regimul nazist sau care susțineau ideologii politice alternative erau, de asemenea, printre cele mai urâte de naziști. Operele disidenților politici, ale socialiștilor și comuniștilor au fost considerate subversive și au făcut obiectul cenzurii și suprimării. Autori precum Bertolt Brecht, Thomas Mann și Erich Maria Remarque au fost persecutați pentru opoziția lor față de regim și pentru că au criticat în mod deschis politicile naziste. Naziștii au văzut aceste voci disidente ca pe niște amenințări la adresa autorității lor și au încercat să le reducă la tăcere prin intimidare, încarcerare și exil.

În plus, politicile expansioniste agresive și etosul militarist ale regimului nazist i-au determinat pe aceștia să disprețuiască literatura care promova pacifismul și internaționalismul. Cărțile care militau pentru pace, dezarmare și cooperare între națiuni erau considerate ca subminând agenda militaristă a regimului și slăbind hotărârea germană. Autori precum H.G. Wells, Bertha von Suttner și Romain Rolland au fost vizați pentru scrierile lor pacifiste, pe care naziștii le considerau o amenințare la adresa eforturilor lor de a construi un stat puternic și militarizat.

O ură specială pentru Magnus Hirschfeld

Magnus Hirschfeld a fost un medic și sexolog evreu german proeminent care a militat pentru drepturile minorităților sexuale și a efectuat cercetări revoluționare în domeniul sexualității umane. A fost fondatorul Institutului de Științe Sexuale din Berlin, care a servit drept centru de cercetare și advocacy pe probleme legate de sexualitate și identitate de gen. De asemenea, se crede că el este primul medic care a efectuat o operație de schimbare de sex în totalitate.

Regimul nazist, cu rolurile de gen strict definite și cu accentul pus pe valorile familiei tradiționale, a văzut în opera lui Hirschfeld o amenințare directă la adresa viziunii lor de a avea o Germanie rasială pură și puternică. Lucrările de la Institutul de Științe Sexuale al lui Hirschfeld s-au numărat printre cele aruncate în flăcări. Naziștii au considerat cercetările lui Hirschfeld privind sexualitatea ca fiind degenerate și subversive și au încercat să elimine influența acestuia din societatea germană.

Pe lângă faptul că au vizat lucrările lui Hirschfeld, naziștii l-au vizat și pe Hirschfeld însuși. A fost nevoit să părăsească Germania în 1933 pentru a scăpa de persecuții, refugiindu-se în cele din urmă în exil în Franța și mai târziu în Statele Unite. Institutul de Științe Sexuale a fost jefuit și distrus de naziști, alături de nenumărate alte instituții și organizații care reprezentau diversitatea de opinii și ideologii politice din societatea germană.

Un gust din propriul lor medicament

După victoria Aliaților asupra naziștilor în 1945, Berlinul a fost martorul unei noi etape a ceea ce s-a numit „curățenie literară”. De data aceasta, însă, accentul a fost pus pe eliminarea propagandei și ideologiei naziste din peisajul cultural.

TIME a notat într-un articol publicat pe 17 decembrie că „nu a fost chiar ca arderea de cărți a lui Goebbels… dar totuși a semănat destul de mult”.

Situația nu a durat prea mult, deoarece guvernul american și-a dat seama rapid că o astfel de abordare ar putea degenera într-o problemă de PR și ar putea prezenta aliații ca fiind asemănători cu foștii lor inamici. S-au dat ordine ca literatura nazistă să fie retrasă în liniște din ochii publicului și interzisă în mod sistematic.