Începutul păcii

Serviciile de informații lucrau la acest lucru de luni de zile, dacă nu chiar de ani de zile, dar descoperirea a avut loc între joi, 9 octombrie, și vineri, 10 octombrie 2025. În urma unui acord de încetare a focului negociat de Washington, Hamas a eliberat luni ultimii ostatici israelieni încă în viață, iar Israelul a eliberat aproximativ 2 000 de deținuți palestinieni (atât prizonieri, cât și deținuți administrativi), în paralel cu un summit multilateral la Sharm el-Sheikh, coprezidat de președintele american Donald Trump și președintele egiptean Abdel Fattah al-Sisi.

Trump a fost invitat la Knesset, parlamentul Israelului. Acolo, el a proclamat „sfârșitul războiului din Gaza” și începutul unei faze de reconstrucție și normalizare regională.

Summitul egiptean a reunit mai mult de douăzeci de lideri și delegații pentru a sigila armistițiul din punct de vedere politic și pentru a coordona faza a doua: reconstrucția, securitatea și guvernarea provizorie a Gaza. Prim-ministrul Benjamin Netanyahu nu a fost prezent pe scenă. Potrivit unor relatări din culise, acest lucru s-a datorat presiunilor din partea președintelui turc Recep Tayyip Erdoğan și a prim-ministrului irakian Muhammad Sudani. Scopul declarat este de a face pacea „garantată” de un cadru internațional care include Statele Unite, Egipt, Qatar și Turcia.

Ostateci israelieni: Nume, chipuri, simboluri

Scena care a emoționat Israelul – și nu numai Israelul – a fost întoarcerea în viață a ultimilor 20 de ostatici. Radiodifuzorii au povestit despre îmbrățișările nocturne la bazele de primire și despre cele patru sicrie livrate în paralel, care încă nu au fost identificate în mod concludent de către autoritățile medico-legale. Printre imaginile care au devenit simboluri se numără îmbrățișarea lui Omri Miran cu tatăl său la sosire. Este sigiliul emoțional al unui dosar care a ținut o țară întreagă suspendată timp de doi ani.

Partea cea mai dureroasă – ostaticii – se încheie, deschizând spațiul politic pentru „după”: securitate, reconstrucție, instituții. Dar ridică, de asemenea, probleme sensibile: returnarea rămășițelor ostaticilor uciși (care nu este încă finalizată) și modul de gestionare a răspunderii penale pentru crimele comise în timpul războiului. Acestea sunt dosare care ar putea încă aprinde fitilul politic dacă nu sunt gestionate în mod transparent și conform unui calendar clar.

Prizonierii palestinieni: Numere, geografie, așteptări

De partea palestiniană, schimbul a însemnat redeschiderea porților închisorilor pentru aproximativ 2 000 de persoane, cu repatrieri în Cisiordania și transferuri în Gaza. Piețele din Cisiordania au sărbătorit cu marșuri și steaguri; în același timp, familiile celor care au rămas în închisoare au simțit amărăciune din cauza criteriilor de selecție care nu au fost întotdeauna clare. Eliberarea nu este o grațiere morală colectivă, ci un instrument politic: dezamorsează factorul „deținuți” ca un fitil social, reduce presiunea umanitară și creează un minim de capital politic pentru a cere în schimb ordine internă, încetarea atacurilor și lansarea unei administrații civile credibile în Gaza.

Trump, Knessetul și mesajul strategic

Discursul lui Trump la Knesset a avut trei axe:

1. „Războiul s-a încheiat”: Israelul „a făcut tot ce a putut cu mijloace militare”; acum trebuie să treacă la pace cu garanții de securitate pe mai multe niveluri.
2. Reconstrucție: costuri estimate la zeci de miliarde; coridoare pentru materiale, energie și asistență medicală; mecanisme de control pentru a evita reconstruirea tunelurilor și arsenalelor.
3. Arhitectura regională: cooperarea cu principalii actori arabi, chiar și ipoteza unei normalizări cu Iranul pe termen mediu, dacă sunt îndeplinite condițiile de ne-ostilitate și de încetare a războiului prin intermediari.

Din punct de vedere politic, mesajul este clar: Washingtonul recuperează scaunul șoferului. Alegerea de a vorbi la Knesset – cu Netanyahu alături de el – înseamnă: aliați, da, dar destul cu abordarea „doar cu ciocanul”; acum sunt necesare instituții și acorduri verificabile.

Sharm el-Sheikh: Fotografia păcii (și ceea ce fotografia nu arată)

La Sharm el-Sheikh, fotografia de familie a spus multe despre geopolitica lumii reale: aproximativ treizeci de lideri și delegații, Giorgia Meloni fiind singura femeie de pe scenă. Mulți au remarcat absența fizică a israelienilor și a reprezentanților Hamas în fotografia de semnare – o alegere procedurală, dar una semnificativă – în timp ce axa operațională (SUA, Egipt, Qatar, Turcia) și-a asumat responsabilitatea de a garanta încetarea focului și monitorizarea reconstrucției. Trump a atras atenția presei prin proclamații și teatralitatea tipică stilului său; acest lucru nu diminuează substanța politică: există un cadru de angajamente scrise, cu o „declarație” care obligă semnatarii și sponsorii să respecte armistițiul și faza a doua. Lipsa beligeranților în sală poate evita grandoarea polemică, dar sporește responsabilitatea sponsorilor de a aplica angajamentele pe teren.

Meloni, conducerea mediteraneană și vidul european

Pentru Italia, Sharm a fost o etapă politică majoră. Giorgia Meloni – singura femeie dintre cei aproximativ treizeci de lideri – a subliniat centralitatea mediteraneeană și o poziție conservatoare: alături de Statele Unite, angajând actori arabi cheie și aducând o voce europeană acolo unde Uniunea în ansamblu părea divizată și timidă. Acesta este un dividend de imagine, dar și de substanță: cei care apar, contează; cei care se abțin, urmăresc. Roma stă la masa la care este concepută securitatea mediteraneană: ordinea pe primul loc, frontierele, energia, descurajarea și dezvoltarea ca piloni pentru stabilizarea țărmului sudic. UE? A participat, dar fără o singură voce și fără un plan european recognoscibil: aici Meloni a umplut un vid clar de leadership.

Hamas astăzi: Execuții, „ordine” și frică. Cine plătește prețul

Orele care au urmat schimbului au dezvăluit cealaltă parte: strânsoarea controlului Hamas în Gaza. Rapoartele și comunicatele relatează execuții sumare și o campanie de „curățare” împotriva presupușilor criminali, colaboratori sau rivali; o demonstrație de forță care ucide civili palestinieni, terorizează cartierele și încearcă să reconsolideze controlul după doi ani de devastare. Este logica clasică a mișcărilor armate: demonstrarea puterii pentru a nu pierde puterea.

De ce se întâmplă acest lucru?

• Vidul de guvernare: cu infrastructura distrusă și instituțiile slăbite, cei înarmați impun ordinea.
• Concurență internă: facțiuni, clanuri, rețele criminale și rămășițe ale altor grupuri caută spațiu; Hamas reprimă pentru a evita să fie înlăturat.
• Narațiunea postnegociere: după ce a „negociat”, Hamas trebuie să demonstreze militanților săi că nu s-a „înmuiat”; violența internă devine monedă de schimb pentru credibilitate.
• Intimidarea preventivă: lovirea „colaboratorilor” are rolul de a descuraja disidența și focarele de protest legate de foamete, jafuri și lipsa serviciilor.

În paralel, incidentele la frontieră și focurile letale într-un context de încetare a focului alimentează o spirală a suspiciunii; câteva încălcări (reale sau presupuse) sunt suficiente pentru a reaprinde tensiunile. Acesta este motivul pentru care mecanismele de deconflictualizare și poliția civilă credibilă vor fi decisive.

Cele trei dosare care decid totul (și care trebuie gestionate acum)

Securitate verificabilă: Fără monitorizarea de către o terță parte a armelor, tunelurilor, fluxurilor financiare și frontierelor, armistițiul se destramă. Sunt necesare reguli clare de angajament, linii telefonice de urgență pentru crizele locale și sancțiuni automate pentru cei care încalcă regulile. În acest caz, sponsorii (SUA – Egipt – Qatar – Turcia) trebuie să aducă căști și notebook-uri, nu doar semnături.

Reconstrucția cu controale: Reconstrucția de locuințe, spitale, apeducte și rețele electrice cu trasabilitate a materialelor și a fondurilor este singurul antidot împotriva revenirii „betonului militar”. Ajutorul condiționat legat de obiective (școli, clinici, lucrări publice) este modalitatea de a combina umanitatea și securitatea.

Guvernarea din Gaza: Cea mai dificilă provocare este o administrație civilă responsabilă pentru servicii (apă, pâine, muncă) mai degrabă decât pentru război. Excluderea totală a Hamas ar putea aprinde străzile; acordarea unui monopol acestuia reproduce status quo-ul. Răspunsul realist este un hibrid de tranziție, cu o supraveghere internațională puternică a securității, serviciilor și neproliferării.

Ce înseamnă cu adevărat „Începutul păcii”

Nu este pacea tratatelor istorice, ci începutul posibilității de pace: o încetare a focului înarmată cu garanții, un schimb umanitar ca pârghie politică, o fotografie multilaterală care spune lumii „ne-am pus fața la contribuție”. Este fragil, cu siguranță. Dar este mai mult decât o „pauză operațională”. Este o schimbare de paradigmă: de la victoria militară la victoria instituțională. Pentru Israel, aceasta înseamnă închiderea capitolului privind ostaticii și solicitarea unei securități care să coste mai puține vieți și să afecteze mai puțin reputația. Pentru palestinieni, înseamnă ieșirea din peștera războiului către pâine, lumină și muncă – dacă și numai dacă cei care controlează teritoriul încetează să-și mai ucidă proprii civili și acceptă reguli. Pentru regiune, înseamnă redeschiderea canalelor (acordurile Abraham extinse, dosarul iranian) care merită energie, investiții și coridoare.

Europa: Greutatea absenței, oportunitatea Italiei

Să nu ne învârtim în jurul cozii: UE nu a condus. A vorbit, a participat, dar nu a stabilit cursul. În dosarele de frontieră – Mediterana, migrația, energia – cei care stau în primul rând scriu regulile. Aici, Italia, cu Meloni, a ocupat spațiul: singura femeie de pe scenă, singura figură europeană la fel de vizibilă ca principalii sponsori regionali. Este aceasta conducere? Este începutul leadership-ului: pentru ca acesta să devină realitate, Roma va trebui să ofere proiecte și instituții (spitale de campanie, poduri energetice, școli, formarea poliției civile).

O linie conservatoare coerentă pune ordinea înaintea extinderii drepturilor (deoarece fără ordine, drepturile rămân pe hârtie), frontierele sigure înaintea retoricii și ajutorul condiționat de un comportament verificabil. Acesta este exact cadrul în care Italia se poate specializa: Mediterana, securitatea umanitară, reconstrucția controlată. Dacă Bruxelles-ul este absent, Roma poate câștiga spațiu de manevră.

Responsabilitate, nu iluzii

Pacea adevărată nu izvorăște din fraze percutante, ci din instituții care funcționează. Astăzi există un început: ostaticii s-au întors acasă, prizonierii au fost eliberați, un cadru multilateral, un discurs tranșant la Ierusalim și o semnătură în Egipt. Există, de asemenea, o parte întunecată: violența intrapalestiniană, tentația de a ne încurca și retorica care ascunde nevoia de reguli stricte.

Aici Italia poate – și trebuie – să joace jocul: Giorgia Meloni a ocupat un loc în primul rând; acum acesta trebuie să fie umplut cu substanță. Este cel mai bun mod de a nu lăsa Mediterana în mâinile celor care o folosesc ca pe un pion sau ca o amenințare. Dacă armistițiul va ține, va fi pentru că cineva a făcut munca murdară a păcii: măsurare, verificare, corectare. Și o face în fiecare zi.