O țară capturată: Cum corupția socialistă a golit de conținut rolul Spaniei în Europa

Europa nu își poate permite guverne care funcționează ca sisteme de asigurări private pentru cei aflați la putere. De asemenea, nu poate ignora coroziunea instituțională lentă a unuia dintre principalele sale state membre atunci când această coroziune este sistemică, persistentă și protejată politic. Cu toate acestea, aceasta este exact situația din Spania sub guvernul socialist al lui Pedro Sánchez.

Ceea ce pare a fi o serie improvizată de scandaluri este mai bine înțeles ca un ecosistem unic: cercuri suprapuse de influență, achiziții publice, clientelism și presiune instituțională – urmate de un efort tot mai agresiv de delegitimare a supravegherii. Ideea nu este doar că există acuzații de corupție, ci că, luate împreună, acestea sugerează un model de guvernare redus la autoconservare.

Un ghid al cazurilor: „arborele” scandalurilor în aproximativ 500 de cuvinte

Trunchiul central din imaginea pe care ați împărtășit-o este ceea ce mass-media spaniolă numește „cazul Koldo” – oinvestigație amplă care decurge din arestarea (februarie 2024) a lui Koldo García, colaborator al fostului ministru al transporturilor José Luis Ábalos. Din acest trunchi se ramifică mai multe linii de anchetă în diferite instanțe.

(1) Achiziții în caz de pandemie („măști”): Prima și cea mai vizibilă ramură din punct de vedere public se referă la presupuse nereguli în contractarea din era Covid: intermediari, comisioane și atribuirea de contracte publice mari pentru consumabile medicale. Relatarea pe care ați furnizat-o îl plasează pe Víctor de Aldama drept o figură cheie de intermediar, cu pretenții de plăți și beneficii legate de acces și contracte care implică administrații din orbita socialistă. Ideea politică este că condițiile de urgență au devenit, se presupune, o oportunitate pentru monetizarea rapidă a achizițiilor de stat.

(2) Licitații de lucrări publice (Acciona-Servinabar): O a doua ramură se extinde de la măști la infrastructură. Un raport al Gărzii Civile (UCO), astfel cum a fost descris, l-ar fi plasat pe Santos Cerdán în centrul unei scheme care implică atribuirea de contracte de lucrări publice din ecosistemul Ministerului Transporturilor. Servinabar, o firmă mică, este descrisă ca un vehicul pentru canalizarea comisioanelor în timp ce se asociază cu companii mai mari – Acciona fiind numele cel mai important. Acuzația nu este pur și simplu de luare de mită, ci de reproducere a unui model: de la Navarra la nivel național, odată ce rețeaua avea acces la nivel de stat.

(3) Plățile în numerar ale partidului („plicuri”): O a treia ramură se referă la presupusele practici de cheltuieli în numerar în cadrul PSOE și la discrepanțele dintre sumele declarate și comunicările interne. Semnificația este evidentă: se trece de la tranzacțiile corupte la chestiunea culturii și controalelor privind finanțarea partidului, ridicând suspiciuni cu privire la modul în care banii sunt înregistrați, justificați sau potențial spălați prin intermediul cheltuielilor.

(4) Numirile și contractele Ministerului Transporturilor: O componentă conexă tratată mai lent este descrisă ca fiind axată pe funcționarii secundari și entitățile publice (de exemplu, ADIF, numirile și deciziile de contractare presupuse a fi influențate prin canale ministeriale). Acest lucru este important deoarece prezintă corupția mai puțin ca un furt izolat și mai mult ca un control al aparatului administrativ.

Alături de acest dosar, alte două subiecte majore intensifică argumentul „statului capturat”. Unul este cazul hidrocarburilor, descris ca o investigație separată privind frauda în materie de TVA în sectorul combustibililor, care atinge din nou aceeași lume a intermediarilor și invocă influența politică în acordarea licențelor sau în rezultatele administrative, cu presupuse comisioane și cadouri în circulație. Celălalt este cazul Begoña Gómez, o anchetă judiciară privind presupusul trafic de influență și infracțiuni legate de corupție legate de activitățile profesionale ale soției prim-ministrului și de presupusa utilizare a resurselor publice pentru proiecte private.

În cele din urmă, vine dimensiunea cea mai corozivă din punct de vedere instituțional: presupusele operațiuni de „instalații sanitare” în jurul lui Leire Díez, descrise ca încercări de a aduna materiale compromițătoare împotriva anchetatorilor și de a schimba accesul sau favorurile pentru a ajuta la țintirea figurilor UCO și a procurorilor. Adăugați cazul „fratelui din Badajoz” (presupuse numiri neregulamentare/patronat în jurul lui David Sánchez), controversa din jurul Procurorului General de Stat și ancheta Plus Ultra (politica de salvare care se intersectează cu afirmațiile privind fluxurile opace legate de străinătate), iar imaginea de ansamblu nu mai este neclară. Este un sistem: achiziții publice, contracte, clientelism și presiuni împotriva controlului.

Daunele tăcute: paralizia strategică

Cele mai grave consecințe nu sunt doar juridice. Ele sunt geopolitice. Spania, în virtutea istoriei, limbii și capitalului său cultural, ar trebui să fie un actor european central în America Latină și o voce credibilă în ceea ce privește Venezuela. Un guvern consumat de scandal nu are autoritatea de a conduce în străinătate. În timp ce alte state europene articulează poziții mai ferme împotriva consolidării autoritare și a influenței ostile în emisfera vestică, Madridul devine irelevant din punct de vedere strategic.

Aceasta nu este neutralitate. Este abdicare – și un cost de oportunitate pentru Spania și pentru Europa.

Standardul dublu al Europei

UE nu poate controla în mod credibil statul de drept în mod selectiv. Dacă instituțiile europene dau lecții unor guverne, în timp ce le îngăduie altora din motive de conveniență politică, ele slăbesc înseși normele pe care pretind că le apără. Testul de stres instituțional al Spaniei ar trebui să conteze la Bruxelles tocmai pentru că privește un stat membru important.

Concluzie: Europa nu își poate permite o Spanie paralizată

O Spanie guvernată pentru supraviețuirea unui cerc restrâns nu este doar o problemă internă. Este o responsabilitate europeană: absentă strategic, compromisă moral și degradată instituțional. Europa ar trebui să ceară mai mult – iar Spania merită mult mai mult decât un guvern prins în propria rețea.