Subscribe
Săptămâna aceasta, Politico a dezvăluit că mai mulți clienți europeni au început deja să anuleze comenzile de la producătorii ucraineni de oțel din cauza costurilor preconizate legate de noul sistem al Uniunii Europene privind frontiera carbonului.
Pe hârtie, mecanismul din spatele acestor decizii este relativ simplu. Bruxelles-ul dorește ca importurile care intră pe piața europeană să suporte costuri de mediu comparabile cu cele impuse industriilor europene în temeiul cadrului UE privind clima.
Dar geopolitica rămâne rareori „pe hârtie”.
Cazul ucrainean expune o contradicție pe care factorii de decizie europeni se vor strădui din ce în ce mai mult să o ignore: Uniunea Europeană încearcă în același timp să accelereze tranziția sa industrială ecologică, ancorând în același timp Ucraina în sfera europeană din punct de vedere politic, financiar și strategic.
Aceste două obiective nu sunt neapărat incompatibile. Dar nici nu mai sunt aliniate automat.
Timp de ani de zile, la Bruxelles, politica climatică a fost discutată în principal ca o chestiune de reglementare și de mediu. Astăzi, însă, Europa operează într-un mediu strategic complet diferit. Războiul a revenit pe continent. Dependența energetică a devenit o problemă de securitate națională. Producția industrială este din nou privită prin prisma rezilienței și suveranității.
În aceste condiții, măsurile care, în mod normal, ar fi tratate ca ajustări tehnice ale schimburilor comerciale dobândesc inevitabil consecințe geopolitice.
Ucraina este deosebit de expusă deoarece economia sa depinde încă în mare măsură de sectoarele industriale mari care necesită un consum masiv de energie, inclusiv producția de oțel. Aceste industrii nu sunt doar importante din punct de vedere economic. Ele fac parte din capacitatea țării de a păstra locurile de muncă, de a menține exporturile și de a susține veniturile statului pe timp de război.
Acest lucru schimbă sensul politic al dezbaterii.
Într-o economie stabilă, adaptarea mediului poate fi treptată și previzibilă. Într-o țară care duce un război prelungit, chiar și perturbările comerciale relativ limitate pot crea presiuni strategice mai ample.
Problema nu este doar dacă Ucraina va pierde o parte din accesul său la piața europeană. Întrebarea mai profundă este dacă Europa riscă să creeze stimulente care să redirecționeze lent segmente ale producției industriale ucrainene în altă parte, tocmai în timp ce Bruxelles-ul încearcă să consolideze integrarea economică pe termen lung cu Kievul.
Există, de asemenea, o problemă inevitabilă de percepție politică.
Din 2022, liderii europeni au descris în mod constant Ucraina ca făcând parte din viitorul Europei. Sprijinul militar, asistența financiară și negocierile de aderare au consolidat imaginea unei comunități politice tot mai integrate.
În același timp, însă, industriilor ucrainene li se cere acum să absoarbă costurile sistemelor de reglementare concepute de o Uniune la care nu au aderat încă.
Această asimetrie poate fi de înțeles din punct de vedere tehnic din perspectiva Bruxelles-ului. Din punct de vedere politic, însă, ea riscă să devină mai complicată în timp.
Nimic din toate acestea nu înseamnă că Uniunea Europeană ar trebui să renunțe la obiectivele climatice sau să își diminueze ambițiile de mediu. Guvernele europene sunt supuse unor presiuni legitime pentru a apăra competitivitatea industrială și pentru a evita transferul producției în afara Europei, în timp ce industriile naționale se confruntă cu creșterea costurilor de mediu.
Problema este că Europa nu își mai poate permite să trateze politica industrială, politica climatică și strategia geopolitică ca domenii separate.
Războiul din Ucraina a schimbat fundamental relația dintre economie și securitate. Capacitatea industrială, sistemele energetice și lanțurile de aprovizionare nu mai sunt privite ca simple componente ale comerțului mondial. Acestea sunt percepute din ce în ce mai mult ca active strategice legate direct de rezistența națională și de influența politică.
Acesta este motivul pentru care dezbaterea privind politica transfrontalieră a UE în materie de emisii de dioxid de carbon este mult mai importantă decât contabilizarea emisiilor.
Europa intră într-o eră în care fiecare decizie economică majoră are consecințe geopolitice. Provocarea pentru Bruxelles nu va fi să aleagă între ambiția climatică și credibilitatea strategică, ci să se asigure că cele două evoluează împreună, în loc să meargă în direcții opuse.