Descoperirile arheologice recente au confirmat că vechile mituri sunt mai aproape de realitate decât credea știința modernă până în prezent.
Vechii goți, cuceritori renumiți în toată Europa în perioada Antichității târzii, își aveau într-adevăr originea în Scandinavia. Se pare că și familia de limbi germanice a pătruns pe continentul european pornind de pe peninsula scandinavă. Acest lucru a fost prezentat în revista „Nature” în ultimele săptămâni.
Studiile combină arheologia, cercetările moderne privind ADN-ul și studiile lingvistice pentru a contura o imagine a istoriei timpurii a Europei în afara zonei mediteraneene, într-un domeniu care a fost mult timp supus atât romantismului, cât și unui scepticism excesiv. Cel din urmă a apărut, probabil, ca urmare a primului.
Însă acum „romanticii” istoriei germanice au primit confirmarea. Goții nu mai au nevoie de nicio prezentare pentru cei familiarizați cu istoria europeană, dar ultimele descoperiri justifică totuși întrebarea: cine erau ei – de fapt?
„Sursele știau mai multe decât credeam noi”
Goții au lăsat o amprentă genetică de neșters în Europa Centrală și de Est, provenind din Scandinavia și având un impact brusc și semnificativ asupra zonei care astăzi corespunde coastei baltice a Poloniei, în jurul anului 50 d.Hr. Descoperirile leagă acest popor, care ulterior s-a răspândit pe o mare parte a câmpiilor est-europene și în Carpați, de populația suedeză din Epoca Fierului.
Diferența esențială între această mișcare a populației, cartografiată cu ajutorul tehnologiei genealogice moderne, și viziunea științifică consacrată asupra goților constă în faptul că a fost vorba de o migrație de amploare. Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, goții au fost considerați în comunitatea științifică ca un grup restrâns de popoare, provenind probabil din Scandinavia, dar care a constituit mai degrabă o elită în mediile tribale ulterioare ale Europei postclasice. Descoperirile recente privind ADN-ul susțin însă viziunea „romantică” conform căreia apariția culturii gotice în Europa de Est a fost rezultatul unei migrații în masă semnificative a populației, care a înlocuit în mare măsură locuitorii stabiliți pe teritoriile de pe care au pornit ulterior războaiele împotriva Imperiului Roman. În istoriografia occidentală, goții sunt cunoscuți pe scară largă pentru jefuirea Romei în anul 410 d.Hr. și pentru înființarea unor regate pe ruinele marelui imperiu al orașului.
Se știa deja că limba gotică s-a desprins de limbile din Europa de Nord la începutul primului mileniu, pe măsură ce goții au ajuns să formeze o cultură distinctă după emigrarea lor din Suedia. Cercetătorii leagă acum această evoluție de stabilirea goților în Europa de Est. Aceasta înseamnă că limba gotică și alte trăsături culturale pe care istoricii și arheologii le-au folosit pentru a identifica acest grup nu au fost neapărat transmise altor grupuri doar de către o elită gotică restrânsă (așa cum se credea până acum), ci ar putea fi, de fapt, dovezi ale unei înlocuiri populaționale pe scară largă în Europa de Est.
Migrația spectaculoasă a goților din Scandinavia către Europa continentală a fost consemnată de autori clasici și medievali, precum Iordanes, care a fost el însuși un istoric gotic în secolul al VI-lea. Conform relatării sale, care a stat ulterior la baza romantismului gotic din Evul Mediu și din Renaștere – care a dăinuit până târziu în secolul al XX-lea –, goții proveneau de pe insula Scandza, considerată a fi Scandinavia. Se consideră că provinciile suedeze Götaland (Götalandul de Vest și Götalandul de Est) și Gotland atestă această origine datorită numelor lor similare.
Statutul de strămoși ai goților a fost asumat de elita suedeză încă din Evul Mediu și a fost intens promovat în perioada în care țara a devenit o mare putere, în secolul al XVII-lea. Naționaliștii au continuat să invoce goticismul în secolul al XIX-lea, iar mișcarea a beneficiat de un anumit sprijin din partea comunității științifice în această perioadă, sprijin care a dăinuit până în secolul al XX-lea.
În anii 1950, ideea că Suedia ar fi leagănul goților era deja pusă sub semnul întrebării. Imaginea goților, în afară de cea a unui simplu nume, era considerată în mare măsură depășită. Cele mai recente descoperiri științifice arată însă că metodele primitive, dar intuitive, de a folosi miturile tradiționale pentru a aborda realitatea istorică au totuși un fundament de adevăr. Revista „Science” citează reacția istoricului Noel Lenski de la Universitatea Yale: „Ceea ce arată genotiparea este exact ceea ce relatează sursele antice și ceea ce istoriografia de la sfârșitul secolului al XX-lea s-a străduit din răsputeri să nege […] Trebuie să […] recunoaștem că sursele știau mai multe decât credeam noi”.
Asta nu înseamnă că perspectiva conform căreia goții ar fi reprezentat un „flacără culturală” preluată și de grupuri de altă origine este complet respinsă. Descoperirile indică prezența unor profiluri ADN cu trăsături scandinave pronunțate în siturile funerare gotice din sudul Poloniei, datând de câteva secole după sosirea acestui popor pe coastă, în jurul anului 50 d.Hr., profiluri care s-au dovedit adesea a fi patrilineare. Acest lucru înseamnă că bărbații goți s-au amestecat cu femei din alte grupuri din regiune, iar amestecul cultural rezultat a dus la păstrarea numelui și a limbii goților, dar cu o compoziție genetică modificată. Goții s-au divizat în grupuri separate pe măsură ce s-au aventurat în diferite direcții în Europa, ostrogoții și vizigoții reprezentând doi dintre cei mai înverșunați adversari ai Imperiului Roman. În mormintele vizigote de pe Peninsula Iberică, doar o treime dintre schelete prezintă o ascendență scandinavă clară, potrivit studiului.
În ansamblu, însă, concluziile susțin teoria conform căreia limba, cultura și tradițiile au fost, din punct de vedere istoric, transmise cel mai bine de către descendenții celor care le-au creat. Limba gotică nu a reușit să se impună în urma cuceririlor goților, chiar dacă aceștia au atins un anumit nivel de intelectualism și au dezvoltat o formă de scriere. Pur și simplu, la final, numărul lor nu a fost suficient pentru a stabili o dominație totală și durabilă asupra ruinelor Imperiului Roman.
Noile descoperiri contribuie, de asemenea, la istoria Scandinaviei și reprezintă o mândrie pentru romanticii naționali suedezi, care au fost atât de mult timp ridiculizați pentru că considerau adevăruri unele concepții fanteziste despre istorie. Se pare că înțelepciunea lor de-a lungul timpului a învins școala anti-gotică care a dominat mediul academic suedez timp de câteva decenii.
Informații noi despre originea limbilor germanice
Emigrația goților din nord este, după cum se pare, doar un exemplu dintre multe altele în care scandinavii s-au aventurat în afara teritoriilor lor și au lăsat urme de durată în regiunile înconjurătoare. Vikingii se remarcă ca fiind cel mai cunoscut exemplu al acestui fenomen în epoca contemporană. Însă cea mai influentă dintre aceste migrații proto-nordice spre sud a fost cea prin care și-au răspândit limba.
Pe baza noilor studii privind ADN-ul, cercetătorii au datat prezența unei limbi paleo-germanice arhaice în Suedia încă din Epoca Bronzului Târziu, între anii 1200 și 600 î.Hr. Evoluția limbii paleo-germanice către proto-germanică era deja cunoscută de lingviști prin reconstrucții meticuloase și este adesea atribuită adoptării anumitor împrumuturi lexicale de la grupurile culturale învecinate. Ceea ce s-a descoperit prin studiile ADN este că a existat o amestecare genetică redusă sau chiar inexistentă în Scandinavia, cel puțin nu în Danemarca (care pare să fi fost un nod pentru mișcările de migrație din această regiune în această perioadă), în jurul momentului acestei tranziții. Astfel, evoluția către limba germanică, care ulterior a dat naștere limbilor scandinave moderne, limbii germane, olandeze și engleze, a avut loc în Scandinavia sub influența popoarelor germanice care locuiau în regiune. În termeni mai accesibili, țări precum Suedia și Danemarca sunt leagănele limbii germanice. Este posibil ca acest lucru să nu fi fost evident pentru cercetătorii anteriori, pentru că Scandinavia însăși a avut adesea un rol mai periferic în răspândirea culturii germanice.
În mare parte a regiunii Mării Nordului și a Europei de origine germanică, migranții din Iutlanda daneză au fost principalii propagatori ai limbii germanice din sfârșitul Epocii Fierului (secolele I–VI d.Hr.). Analizele genealogice ale grupurilor de populație din Țările de Jos, Germania și Anglia relevă legături istorice strânse cu această peninsulă.
În regiunea baltică, cum ar fi în cazul migrațiilor gotice menționate anterior către teritoriul actual al Poloniei, ascendența corespunzătoare identificată în mormintele din Epoca Fierului este, în schimb, atribuită de obicei Suediei. Această migrație germanică către Europa de Est nu a lăsat nicio moștenire lingvistică permanentă, ci a fost ștersă de valurile de migrație ulterioare.
Cu toate acestea, noile urme lingvistice plasează Suedia și, prin extensie, întreaga Scandinavie, mai aproape de centrul apariției Europei postclasice decât s-a recunoscut de obicei în rândul cercetătorilor. Obsesia istorică a elitei suedeze pentru goticism și chiar teoria conform căreia Suedia ar fi locația vechii Atlantide (așa cum a susținut Olof Rudbeck cel Bătrân) pot fi considerate, în anumite privințe, o compensare pentru statutul larg perceput al țării ca fiind o națiune situată la marginea lumii civilizate. Acest statut s-a menținut până în epoca modernă, dar s-ar putea să se schimbe în curând.