Sinuciderea demografică a Cataloniei

În urmă cu două decenii, imaginea globală a Cataloniei a fost dominată de mișcarea de independență – marșurile masive din Diada, referendumul din 2017 și retorica suveranității. Astăzi, însăși transformarea provinciei captează atenția: un aflux fără precedent de migranți, o populație musulmană în creștere și îngrijorarea crescândă cu privire la criminalitatea urbană au convergent pentru a redefini peisajul politic și cultural al regiunii.

O revoluție demografică

Barcelona și zona sa metropolitană au devenit o oglindă a Europei secolului XXI. Potrivit Institutului Catalan de Statistică (Idescat), unul din cinci locuitori din Catalonia s-a născut în străinătate, procentul fiind de 31% în orașul Barcelona. Datele municipale arată că catalanii născuți în Catalonia reprezintă în prezent doar 45 % din locuitorii Barcelonei și mai puțin de jumătate din cei sub 40 de ani. Cele mai reprezentate origini sunt Maroc, Pakistan, Columbia, Honduras și Italia, reflectând atât legăturile de lungă durată cu America Latină, cât și noile rute de migrație din Africa de Nord și Asia de Sud.

Peste 600 000 de musulmani locuiesc în prezent în Catalonia – aproximativ 8% din populație – ceea ce o face regiunea cu cea mai mare concentrare de lăcașuri de cult islamice din Spania. Extinderea moscheilor, a asociațiilor culturale și a programelor în limba arabă sau amazigă a transformat orașe precum Vic, Salt și Reus în studii de caz privind integrarea multiculturală – și tensiunea.

De la anxietatea identitară la calculul politic

Relația naționalismului catalan cu imigrația a fost întotdeauna ambivalentă. La începutul anilor 2000, lideri precum Jordi Pujol sau Marta Ferrusola au avertizat deschis că migrația necontrolată ar putea „dilua identitatea Cataloniei”. Cu toate acestea, în câțiva ani, aceeași tradiție politică a început să privească migrația ca pe un potențial instrument de inginerie lingvistică și electorală. Programe precum Fundació Nous Catalans și Plan Marruecos 2014-2017 au fost concepute pentru a implica comunitățile marocane și alte comunități nord-africane prin promovarea limbii catalane și participarea civică, cu scopul fundamental de a promova o societate mai puțin hispanofonă și mai apropiată de proiectul pro-independență.

În practică, această strategie a produs efecte foarte diferite de cele preconizate. Creșterea demografică a populației care nu vorbește spaniola – în special din Africa de Nord și Africa Subsahariană – a modificat compoziția culturală a multor orașe catalane, punând la îndoială atât povestea naționalistă a coeziunii lingvistice, cât și modelul mai larg de integrare. Criticii din Catalonia și din întreaga Spanie descriu acum această politică drept o formă de rană autoprovocată: acordând prioritate noilor veniți care nu împărtășeau limba spaniolă, mișcarea de independență și-a slăbit propria bază socială fără a obține o mai mare omogenitate culturală.

O dezbatere paralelă are loc în Țara Bascilor, unde liderul Partidului Naționalist Basc (PNV) a remarcat recent că „următorul președinte al partidului s-ar putea numi Hassan” – un comentariu menit să semnaleze incluziunea, dar interpretat de unii ca o dovadă a profunzimii cu care schimbările demografice remodelează mișcările naționaliste tradiționale din Spania.

Pentru mulți locuitori de lungă durată, transformarea rapidă a cartierelor și prezența vizibilă a noilor simboluri religioase au declanșat ceea ce sociologii numesc „insecuritate culturală”: un sentiment de strămutare atât emoțional, cât și empiric, suficient de puternic pentru a remodela politica în întreaga regiune.

Criminalitatea și percepția nesiguranței

Barcelona se numără astăzi printre zonele urbane cele mai afectate de criminalitate din Spania. Barometrul municipal 2025 arată că 26,5 % dintre locuitori menționează insecuritatea ca fiind principala lor preocupare, în comparație cu doar 8 % în urmă cu zece ani. Datele poliției arată că furtul rămâne cea mai frecventă infracțiune, urmat de agresiuni și infracțiuni sexuale, chiar dacă activitatea infracțională globală a scăzut cu 6,6% în acest an.

Fenomenul infractorilor recidiviști continuă să pună la încercare aplicarea legii: 280 de infractori multirecidiviști au reprezentat mai mult de 1 700 de arestări și peste 5 000 de infracțiuni înregistrate în prima jumătate a anului 2025. În același timp, statisticile Ministerului de Interne indică faptul că cetățenii străini sunt semnificativ suprareprezentați în datele privind arestările, o reflectare atât a trăsăturilor culturale, cât și a marginalizării socioeconomice, a statutului juridic și a sărăciei concentrate.

Reacția politică: ascensiunea Aliança Catalana

Din acest amestec de anxietate identitară, fragmentare socială și nesiguranță percepută, a apărut o nouă forță politică. Aliança Catalana, un partid naționalist înființat în 2022, a câștigat rapid teren prin asocierea protecției culturale cu retorica securității. Acesta a intrat în Parlamentul catalan în 2024 și vizează acum alegerile municipale din 2027, cu ambiția de a obține locuri în Consiliul municipal din Barcelona.

Discursul partidului portretizează schimbările demografice din regiune drept o dovadă a „înlocuirii culturale” și solicită o poliție mai severă, un control mai strict al imigrației și apărarea identității catalane. Succesul său reflectă un model european mai larg: transformarea nemulțumirilor locale legate de dezordinea urbană în mișcări ideologice care îmbină populismul cu naționalismul regional, toate încadrate într-o retorică politică de bun simț care, conform sondajelor, atrage cu siguranță un număr din ce în ce mai mare de catalani, vizibil în special în cartierele muncitorești, unde accesul la locuințe, educație și asistență medicală este restricționat – un teren propice atât pentru criminalitate, cât și pentru resentimente.

Între deschidere și ordine

Dezbaterea privind islamizarea, imigrația și criminalitatea din Catalonia reflectă în cele din urmă lupta mai amplă a Europei: cum să echilibreze deschiderea cu ordinea, pluralismul cu coeziunea. În timp ce statisticile arată că nesiguranța ține mai mult de percepție decât de realitate, consecințele politice sunt reale.

Catalonia a devenit laboratorul Spaniei – un teren de testare pentru a vedea cât de mult se poate întinde o societate construită pe identitate și limbă înainte de a se fractura. Până în prezent, experimentul eșuează, oferind un avertisment dur pentru restul țării, unde tendințele demografice sugerează o traiectorie similară.

Dacă Spania poate învăța din această experiență va depinde mai puțin de ideologie decât de realism. Provocarea este de a păstra coeziunea socială fără a nega realitatea demografică – de a gestiona diversitatea fără a pierde un cadru civic comun. În multe privințe, Catalonia nu mai este o excepție, ci o avanpremieră a ceea ce o mare parte a Europei s-ar putea confrunta în curând – și se confruntă deja în multe locuri: coliziunea dintre deschidere, securitate și identitate într-o epocă a schimbărilor profunde.