Antifa se întâlnește cu Maranza: noua coaliție a haosului din Italia

Italia a vrut să imite Franța. Și, cel puțin pentru câteva zile, se pare că a reușit. Baricade, vitrine sparte, pietre aruncate asupra polițiștilor, tineri cu cagule și orașe transformate în câmpuri de luptă. De la Milano la Torino, trecând prin Bologna, demonstrațiile din ultimele zile au dezvăluit o nouă fațetă a protestelor din Italia. Una care, la o analiză mai atentă, are din ce în ce mai puțin de-a face cu revendicările studenților.

Totul a început vineri, 16 octombrie, cu așa-numita „Zi fără Meloni”. Au avut loc manifestații în toată Italia, însoțite de sloganuri împotriva guvernului condus de Giorgia Meloni. Cu toate acestea, amploarea mobilizării merită o analiză mai atentă. La Roma, poliția a estimat că au participat puțin peste 5.000 de persoane, un număr mult sub cel declarat de organizatori. La Mestre, poliția locală a numărat doar 200 de manifestanți, în timp ce la Cagliari au ieșit în stradă aproximativ 1.000 de persoane. Protestele au ajuns, fără îndoială, în numeroase orașe, dar aceste cifre nu indică deloc o revoltă în masă la care să fi participat milioane de studenți italieni. Cererea oficială era clară: mai multe investiții în educație, mai puțini bani pentru arme. Totuși, o privire mai atentă asupra pancartelor și ascultarea scandărilor au revelat cât de repede un protest care se presupunea a fi despre educație s-a transformat într-o mobilizare politică mult mai amplă.

La Roma, au fost arse steagurile americane și israeliene. La Torino, fotografiile lui Meloni și ale altor personalități politice au fost vandalizate, în timp ce unii manifestanți au aruncat cu pietre și sticle în forțele de ordine. Printre organizațiile principale s-au numărat OSA și Cambiare Rotta, grupuri aparținând stângii studențești radicale, care au transformat opoziția față de politicile guvernului în domeniul educației într-un atac mai amplu asupra administrației în sine.

Până aici, nimic deosebit de nou. Italia este obișnuită cu colectivele radicale, ocupările de școli și demonstrațiile antifasciste. Dar ceea ce s-a întâmplat în următoarele patruzeci și opt de ore spune o cu totul altă poveste.

Sâmbătă, 17 octombrie, în timpul manifestațiilor cunoscute sub numele de „Italia in Piazza” (Italia iese în stradă), au izbucnit violențe în special în Milano, Bologna și Torino. Conform cifrelor publicate de poliție, aproximativ 5.000 de persoane au manifestat în Milano, 3.000 în Torino și 2.000 în Bologna. Împreună cu cele 600 de persoane din Brescia și cele 800 din Bergamo, cele cinci orașe au înregistrat un total de aproximativ 11.400 de protestatari. La Milano, un marș împotriva creșterii costului vieții s-a transformat într-o adevărată luptă urbană. Sute de protestatari foarte tineri, mulți dintre ei cu fețele acoperite, s-au confruntat cu poliția. Duminică, 18 octombrie, situația s-a deteriorat din nou: magazine jefuite, geamuri sparte și coșuri de gunoi în flăcări. Conform cifrelor publicate de poliție a doua zi, 271 de persoane au fost duse la secțiile de poliție, iar 32 au fost arestate.

Și aici devine evidentă prima mare minciună: nu toate manifestațiile au fost proteste studențești, iar nu toți cei implicați în ciocniri aparțineau mișcărilor politice tradiționale. În special la Milano, a apărut o generație de protestatari foarte tineri, mobilizați adesea prin TikTok și Telegram, fără lideri recunoscuți și fără o identitate politică clar definită.

Mulți au fost descriși în mass-media italiană folosind un termen greu de tradus: „maranza”. Este o expresie argotică care identifică o anumită subcultură urbană a tinerilor, asociată cu grupuri de tineri din periferia orașelor, îmbrăcăminte sport, argou de stradă și o prezență puternică pe rețelele sociale. Rapoartele au indicat, de asemenea, implicarea a numeroși italieni de a doua generație în confruntări. Desigur, nici mediul familial, nici apartenența la o subcultură a tinerilor nu determină un comportament violent. Cu toate acestea, compoziția și metodele acestui nou val de proteste reprezintă un fenomen care merită atenție.

Aici se conturează o posibilă convergență: Antifa și maranza, militanța ideologică a extremei stângi întâlnindu-se cu rebeliunea urbană a generației TikTok.

Primii au un inamic politic clar definit: guvernul conservator. Cei din urmă par adesea să vizeze o țintă mult mai largă: autoritatea în sine, începând cu poliția. În imaginile din ultimele zile, aceste două forme de protest ajung să împartă aceleași străzi și, în unele cazuri, chiar aceleași lozinci.

Comparația evidentă este Franța, unde tulburările din suburbii și mobilizarea politică radicală au reprezentat de mult timp două fenomene distincte, care se pot suprapune în timpul demonstrațiilor de amploare. Italia pare să se confrunte acum cu o dinamică similară: opoziției politice organizate i se alătură o formă mai puțin ideologică și mai imprevizibilă de nemulțumire a tinerilor, adesea amplificată de rețelele sociale.

Există însă o a doua cacealma, iar aceasta vizează chiar educația în sine.

Organizatorii acțiunii „No Meloni Day” au acuzat guvernul că deturnează resurse de la școli. Este o afirmație care merită verificată pe baza cifrelor.

În 2026, guvernul a alocat 300 de milioane de euro pentru „Piano Estate” (Planul de vară), finanțând activități educaționale, sportive și recreative chiar și în timpul vacanțelor școlare. Pentru anii școlari 2025–2026 și 2026–2027, au fost alocate, de asemenea, 207 milioane de euro pentru „Agenda Sud” și 204 milioane de euro pentru „Agenda Nord”, programe menite să reducă inegalitățile educaționale și să combată abandonul școlar timpuriu. Acestea sunt însoțite de 161 de milioane de euro pentru formarea cadrelor didactice și de 50,3 milioane de euro pentru personalul administrativ, tehnic și auxiliar din școli, în cadrul unui program național cofinanțat din fonduri europene.

În ceea ce privește infrastructura școlară, actualul guvern continuă să realizeze investiții în cadrul Planului Național de Redresare și Reziliență (NRRP) al Italiei. Programul alocă aproximativ 4,4 miliarde de euro pentru îmbunătățirea siguranței și renovarea clădirilor școlare, peste 1 miliard de euro pentru construirea de școli noi și aproximativ 1,07 miliarde de euro pentru extinderea cantinelor școlare și a programului de învățământ cu program întreg. Acestea sunt fonduri europene programate inițial în timpul mandatului parlamentar anterior și, prin urmare, nu pot fi atribuite în întregime guvernului Meloni. Cu toate acestea, punerea lor în aplicare reprezintă o intervenție concretă în sistemul de învățământ.

Conform rezultatelor anunțate de guvern în 2026, aceste investiții au dus la construirea a 176 de școli noi, 1.100 de cantine și 360 de baze sportive, precum și la renovarea sau consolidarea structurală a 1.600 de clădiri școlare. În ultimul an, au fost alocate și fonduri naționale suplimentare, inclusiv aproximativ 430 de milioane de euro pentru siguranța împotriva incendiilor și încă 114,4 milioane de euro pentru lucrări de construcție, întreținere și remediere care să asigure rezistența la cutremure.

De asemenea, au fost adoptate măsuri importante în ceea ce privește personalul școlar. Pentru anul școlar 2026–2027, guvernul a autorizat 46 642 de numiri definitive ale cadrelor didactice și recrutarea a 12 284 de membri ai personalului administrativ, tehnic și auxiliar. În noiembrie 2025, a fost semnat, de asemenea, un acord economic pentru reînnoirea convenției colective de muncă pentru perioada 2022–2024, care prevede o creștere salarială medie lunară de 144 de euro pentru cadrele didactice.

Nimic din toate acestea nu înseamnă că școlile italiene nu au probleme. Salariile rămân relativ scăzute, iar cheltuielile publice pentru educație, ca procent din PIB, continuă să se situeze sub media OCDE. Dar a susține că investițiile sunt insuficiente este una; a prezenta un guvern ca și cum ar fi abandonat pur și simplu educația este cu totul altceva.

Apoi, se pune problema integrării, care a devenit unul dintre principalele obiective ale manifestațiilor. Noul decret privind educația introduce, începând cu anul școlar 2027–2028, o limită de 30 % în anumite clase de clasa întâi pentru elevii fără cetățenie italiană care nu îndeplinesc cerințe specifice privind locul de naștere sau frecventarea școlară anterioară. Prin urmare, nu este vorba de o limită generală aplicabilă tuturor elevilor de origine străină. Măsura are scopul de a încuraja o distribuție mai echilibrată a elevilor și de a consolida învățarea limbii italiene.

Este, fără îndoială, o alegere politică care poate fi supusă dezbaterii. Însă reducerea acesteia la un atac generalizat la adresa străinilor înseamnă ignorarea prevederilor efective ale legislației.

În cele din urmă, problema nu este faptul că studenții protestează. Într-o democrație, ei trebuie să aibă libertatea de a face acest lucru, chiar și în mod energic. Problema apare atunci când o cerere legitimă devine un pretext pentru orice formă posibilă de antagonism politic, oferind în cele din urmă un context propice pentru acte de violență.

Și aceasta este, probabil, imaginea cea mai revelatoare a Italiei de astăzi. Pe de o parte, avem un guvern ale cărui politici pot fi, desigur, criticate, dar care a adoptat și pune în aplicare investiții concrete în educație. Pe de altă parte, avem o mișcare de protest care reunește studenți sincer preocupați de viitorul lor, militanți politici și noi grupuri de tineri care par să găsească în confruntarea cu poliția un mijloc de a se afirma.

Stânga radicală urmărește o revoluție politică. Noii rebeli din periferiile urbane par adesea să caute ceva mai puțin clar definit: vizibilitate, sentimentul de apartenență și o provocare la adresa autorității. Sunt lumi diferite, care nu sunt neapărat aliate. Cu toate acestea, ele pot ajunge să alimenteze aceeași spirală a tulburărilor.

Aceasta este provocarea pe care Italia ar trebui să o ia în serios. Protestele studențești sunt aproape la fel de vechi ca însăși Republica. Însă convergența, chiar dacă doar ocazională, dintre antagonismul ideologic și violența urbană a unei generații crescute în era rețelelor sociale este ceva nou.

Iar școlile mai bune nu se construiesc dând foc străzilor.