Subscribe
Distrugerile din Limoges obligă Europa să facă o alegere: fie să aplice legea atâta timp cât instituțiile democratice rămân în vigoare, fie să riște un viitor în care violența intercomunitară și un stat coercitiv să devină norma.
Primăria din Limoges a supraviețuit ambelor războaie mondiale. Clădirea, inaugurată în 1883 și declarată monument istoric, a fost incendiată pe 17 octombrie, în timpul tulburărilor provocate de demonstrații. Ceea ce fusese moștenirea a generații întregi a fost, de fapt, distrus de o mulțime furioasă în decursul unei singure seri. Condamnarea din partea municipalității a fost categorică: nicio plângere nu putea justifica atacul.
Incendiile ar trebui să îngrijoreze europenii dincolo de granițele Franței. Ele ridică o întrebare la care guvernele au permis ca răspunsul să devină din ce în ce mai dificil: ce se întâmplă atunci când statul nu reușește să țină sub control haosul?
Există două răspunsuri deosebit de periculoase. Unul este acela că violența va declanșa o reacție organizată și va antrena comunitățile într-un conflict pe care statul pur și simplu nu este în măsură să-l controleze. Celălalt este acela că epuizarea și frica vor crea o dorință de a avea un guvern dispus să restabilească ordinea folosind puteri pe care cetățenii ar fi fost, anterior, destul de fericiți să le respingă.
Aceste traiectorii pot, de asemenea, să convergă. Intensificarea conflictului intern poate oferi o justificare pentru recurgerea la măsuri coercitive excepționale; la rândul lor, aceste măsuri coercitive excepționale pot genera o rezistență și mai mare.
Europa mai are încă șansa de a restabili încrederea în autoritatea legală prin intermediul unui guvern democratic obișnuit. Ar trebui să profite de această șansă înainte ca cererea politică să se schimbe de la „aplicarea legii” la „a face tot ce este necesar”.
Când violența impune reciprocitate
O revoltă nu constituie, în sine, un război civil. O clădire incendiată nu reprezintă o dovadă suficientă că ar fi început unul. Dar niciuna dintre aceste observații nu ar trebui să ne împiedice să analizăm modul în care tulburările persistente se pot transforma în ceva mai grav.
Principala etapă constă, de obicei, în organizarea unui răspuns în afara statului.
Locuitorii care consideră că poliția nu îi poate proteja încep să-și organizeze singuri protecția. Grupurile politice preiau rolul de a impune ordinea. Rețelele criminale asigură securitatea după propriile reguli. Comunitățile ajung să considere că propria lor siguranță depinde de capacitatea lor de a descuraja o altă comunitate.
Fiecare incident capătă astfel un istoric. Un atac devine un răspuns la un atac anterior și justificarea pentru următorul. Cei care au pornit la drum dorind protecție se trezesc implicați într-un conflict a cărui continuare este chiar necesară pentru a obține acea protecție.
Revoltele din vara anului 2024 din Marea Britanie au ilustrat în mod clar cât de repede tulburările publice pot căpăta o dimensiune comunitară. Moscheile și hotelurile care găzduiau solicitanți de azil au fost ținta atacurilor. Ancheta ulterioară a Camerei Comunelor privind revoltele a consemnat actele de violență (inclusiv încercările de a pătrunde cu forța în centrele de cazare pentru solicitanții de azil) și tensiunile care au apărut între protestatari și contra-protestatari.
Conservatorii ar trebui să analizeze această experiență fără a se eschiva. Preocupările legate de imigrație nu conferă dreptul individual de a intimida, ataca sau pedepsi. Un grup care pretinde că își apără țara poate contribui la distrugerea autorității comune de care depinde țara respectivă.
Statul trebuie să protejeze cetățenii împotriva violenței, indiferent de discursul politic al autorilor. În caz contrar, fiecare facțiune va găsi, în cele din urmă, un motiv care, pretins, îi conferă dreptul la o excepție.
Spania ar trebui să recunoască acest proces
Pentru spanioli, ideea că antagonismul politic ar putea degenera într-un conflict civil nu ar trebui să necesite prea mult efort de imaginație.
La nouăzeci de ani de la începutul Războiului nostru Civil, amintirea acestuia rămâne bogată din punct de vedere politic, dar practic neexploatată. Ne certăm pe tema trecutului, neglijând în același timp unele dintre cele mai tulburătoare lecții pe care acesta ni le oferă despre prezent: vulnerabilitatea instituțiilor, puterea fricii și rapiditatea cu care vecinii pot ajunge să se considere reciproc drept dușmani.
Persecuția religioasă a inclus uciderea catolicilor din cauza credinței lor. Bisericile au devenit ținte. Dar povestea include și oameni care s-au înarmat, și-au organizat propria apărare și au ajuns să considere forța ca fiind necesară pentru supraviețuire; fără a mai menționa „Alzamiento” (Răscoala) lui Franco, care a declanșat un război civil pe scară largă, care a durat trei ani sângeroși.
Avertismentul rezidă tocmai în această evoluție. Odată ce oamenii ajung să creadă că protecția lor depinde de propriile arme, de loialitățile lor și de capacitatea de a riposta, restabilirea unei ordini politice comune devine mult mai dificilă.
Un conflict contemporan nu ar trebui neapărat să reproducă fronturile teritoriale din 1936. Acesta ar putea să se manifeste în mod inegal, prin acte de violență recurente în anumite cartiere, intimidarea instituțiilor, atacuri asupra lăcașurilor de cult sau lupta pentru controlul străzilor și al rutelor de transport. Viața de zi cu zi ar putea continua în apropiere, chiar dacă unii locuitori ar învăța să-și organizeze viața ținând cont de posibilitatea unui atac.
David Betz, profesor de studii militare la King’s College London, a analizat perspectiva unui conflict civil în societățile occidentale în lucrări precum „Civil War Comes to the West”. Când l-am întâlnit în Ungaria, în urmă cu aproximativ un an, am găsit analiza sa extrem de îngrijorătoare.
Europa s-a obișnuit să considere atât prosperitatea, cât și democrația ca fiind de la sine înțelese, chiar dacă fundamentele ambelor se clatină. O clasă de mijloc care odinioară se aștepta la siguranță alunecă spre sărăcie, iar accesul la proprietatea imobiliară devine din ce în ce mai greu de atins. Obiceiurile democratice, între timp, necesită educație civică, instituții care să câștige încrederea publicului și guverne care să-și respecte promisiunile. Atunci când democrația pare să ofere puțin mai mult decât un declin controlat, deziluzia nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Europa a primit, de asemenea, milioane de oameni proveniți din societăți modelate de tradiții civilizaționale substanțial diferite de cele ale țărilor gazdă liberal-democratice. Angajamentul lor față de valorile și procedurile democratice nu poate fi pur și simplu presupus, la fel cum nu poate fi presupus nici în rândul europenilor născuți aici, care se îndoiesc din ce în ce mai mult de legitimitatea sistemului. Astfel de angajamente trebuie cultivate și susținute. Prin urmare, ar fi nechibzuit să tratăm prosperitatea Europei sau atașamentul acesteia față de guvernarea democratică ca fiind permanente.
Cererea de ordine
O stare de haos prelungită nu afectează doar dorința publicului de autoritate. Ea poate modifica și amploarea forței necesare pentru restabilirea acesteia.
Un guvern care se confruntă cu acte sporadice de violență dispune încă de opțiuni care ar putea dispărea odată ce violența respectivă se va consolida. Dacă grupurile rivale se înarmează, organizează acțiuni de represalii și preiau controlul asupra cartierelor, restabilirea autorității publice devine mult mai dificilă. Același lucru se poate întâmpla și fără existența a două tabere organizate: o mișcare violentă puternică sau rețele criminale care scapă de sub controlul efectiv al poliției pot forța statul să-și recâștige autoritatea asupra teritoriului pe care a lăsat să-i scape din mâini.
În această etapă, măsurile obișnuite de menținere a ordinii publice ar putea să nu mai fie suficiente. Polițiștii trebuie să-și recâștige accesul înainte de a putea investiga infracțiunile; martorii au nevoie de protecție înainte de a depune mărturie; instanțele nu pot funcționa normal în condițiile în care cei care asigură aplicarea hotărârilor se confruntă cu atacuri organizate. Întârzierea permite agravarea problemei, slăbind în același timp instituțiile care ar trebui să o rezolve.
Intervenția care rezultă poate fi extraordinară atât ca amploare, cât și ca gravitate. Sprijinul militar, operațiunile de securitate de amploare, un număr mare de arestări și acordarea temporară a unor puteri de urgență pot deveni necesare pentru a face față unor situații pe care, anterior, măsuri limitate de aplicare a legii le-ar fi putut ține sub control. În cazul în care violența a degenerat într-un conflict armat prelungit, restabilirea ordinii poate necesita operațiuni mai apropiate de combaterea insurgenței decât de activitatea polițienească convențională.
Necesitatea nu face ca orice măsură să fie eficientă sau legitimă. Chiar și sub o presiune puternică, guvernele trebuie să facă distincția între autorii actelor de violență și populațiile în mijlocul cărora acționează, să respecte responsabilitatea individuală și să supună puterile excepționale unui control riguros. Coerciția nediscriminatorie poate agrava conflictul pe care intenționează să-l pună capăt. Însă recunoașterea acestor obligații nu ar trebui să ascundă problema centrală: recâștigarea controlului pierdut poate necesita măsuri mult mai dure decât ar fi fost necesare pentru menținerea acestuia.
Această escaladare practică este însoțită de una politică. Cetățenii speriați devin mai dispuși să accepte restricții drastice, în timp ce guvernele dobândesc argumente mai solide pentru a le impune. Măsurile introduse ca necesități temporare pot deveni caracteristici permanente ale guvernării. Restabilirea ordinii poate avea succes, lăsând însă societatea cu mult mai puțin liberă.
Conservatorii europeni ar trebui să înțeleagă că aplicarea la timp a legii reprezintă un mijloc de a menține atât securitatea, cât și moderația politică. Acționând acum prin intermediul unor forțe de ordine eficiente, al unor instanțe funcționale și al unui guvern responsabil, se pot preveni situațiile în care opțiunile disponibile devin mult mai limitate și mai brutale.
Cu cât un stat amână mai mult exercitarea autorității sale legitime, cu atât mai mare va fi forța de care ar putea avea nevoie pentru a o recâștiga și cu atât mai greu va fi să o țină sub control odată ce a fost dezlănțuită.
Italia și Portugalia au luat decizii
Evenimentele recente ilustrează diferite modalități prin care guvernele pot reacționa înainte ca tulburările să se instaleze definitiv.
În urma tulburărilor din Milano, guvernul condus de Giorgia Meloni a aprobat trimiterea a încă 500 de militari în oraș, în cadrul operațiunii existente „Strade Sicure ”. Ministerul Apărării din Italia a confirmat această întărire a efectivelor pe 20 octombrie.
Prezența soldaților nu înseamnă neapărat existența unui regim autoritar. Sprijinul militar acordat securității interne se poate desfășura în cadrul legislativ existent. Mobilizarea acestora evidențiază gravitatea situației: autoritățile au decis că este nevoie de resurse suplimentare pentru a menține controlul.
În Portugalia, poliția a dispersat taberele de protest împotriva crizei locuințelor din centrul orașelor Lisabona și Porto pe 20 octombrie.
Aceste tabere nu trebuie puse pe același plan cu jafurile din Milano. Distincția este importantă. Protestele pașnice, ocuparea ilegală, distrugerea bunurilor și violența organizată necesită răspunsuri diferite. Un guvern credibil trebuie să facă aceste distincții și să acționeze în consecință.
Ambele cazuri demonstrează că autoritățile publice pot decide asupra modului de utilizare a spațiului public. Alegerea nu se limitează la o acceptare tacită pe termen nelimitat sau la suspendarea guvernării democratice.
Operațiunile polițienești, arestările bazate pe probe, urmăririle penale efectuate în timp util și măsurile de întărire a securității autorizate legal sunt instrumente de care dispun statele democratice. Eficacitatea acestora depinde de resurse adecvate și de disponibilitatea de a le utiliza în mod consecvent.
Așteptarea până când circumstanțele vor impune o intervenție mai amplă reprezintă o alegere politică care are propriile consecințe.
Nemulțumirile Spaniei nu vor aștepta
Spania are motive suficiente pentru a evita complacerea. Cheltuielile cu locuința consumă venituri care odinioară susțineau un trai independent și întreținerea familiilor. Tinerii amână deciziile pe care părinții lor le-au luat mai devreme. Serviciile publice cer răbdare, solicitând în același timp resurse din ce în ce mai mari. Oamenii care studiază, muncesc, plătesc impozite și respectă legea se întreabă din ce în ce mai des ce stabilitate pot aștepta în mod rezonabil în schimb.
Aceste nemulțumiri nu vor dispărea prin măsuri de ordine publică. Guvernele care redau o piață în folosința publică trebuie să facă față în continuare crizei locuințelor care i-a determinat pe oameni să se adune acolo.
Eșecul de a aborda problemele economice nu poate deveni un pretext permanent pentru acțiunile coercitive ale mulțimilor. Nici menținerea ordinii publice nu poate deveni o scuză pentru a ignora cauzele nemulțumirii. Un guvern trebuie să fie capabil atât să aplice legea, cât și să îmbunătățească condițiile de viață ale cetățenilor.
Activitatea mea profesională în domeniul migrației, de la Sahel până în sudul Statelor Unite și la granița dintre Ungaria și Serbia, m-a învățat că determinarea politică are consecințe operaționale. Guvernele care acordă prioritate aplicării legii se comportă diferit de cele care explică în mod repetat de ce nu pot realiza acest lucru. Constrângerile de capacitate, costurile și disputele juridice pot persista, dar un guvern serios găsește soluții pentru a le depăși. Invocarea repetată a acestora ca explicație pentru impotență distruge, în cele din urmă, credibilitatea explicației.
Atunci încep să câștige teren două alternative periculoase: grupuri private care promit să acționeze pe cont propriu și lideri politici care promit să acționeze fără restricțiile care, se pare, i-au împiedicat pe predecesorii lor.
Responsabilitatea dreptei spaniole
Pentru Partido Popular și Vox, acest lucru ar trebui să determine cât de serioasă va fi următoarea șansă de a guverna, odată cu alegerile generale din 29 noiembrie.
PP trebuie să demonstreze că o administrație competentă poate aduce schimbări proporționale cu problemele pe care promite să le rezolve. Alegătorii se vor aștepta la străzi mai sigure, la o aplicare credibilă a legii și la îmbunătățiri în viața de zi cu zi. O dezamăgire gestionată mai bine va rămâne totuși o dezamăgire.
Vox trebuie să demonstreze că retorica sa fermă poate căpăta o formă legislativă și administrativă viabilă. Alegătorii săi ar putea accepta negocieri dificile. Le va fi însă mai greu să accepte să descopere că promisiunea inițială ascundea o incapacitate de a-și îndeplini angajamentele.
Ambele părți trebuie să identifice ce se poate face imediat, ce necesită o activitate parlamentară susținută și ce depinde de modificarea acordurilor europene sau internaționale. Această pregătire trebuie să preceadă formarea guvernului. A descoperi toate constrângerile abia după preluarea mandatului este o modalitate sigură de a ajunge să semeni cu cei pe care ai promis că îi vei înlocui.
Un eșec ar crea oportunități pentru adversarii aflați mai la dreapta, unii dintre ei căutând să obțină voturi, iar alții fiind atrași de forme de mobilizare mai puțin strâns legate de politica parlamentară. Avantajul lor ar fi simplu: nu ar avea un bilanț guvernamental de apărat și ar putea profita de un nou eșec.
Răspunsul constă în a demonstra că autoritatea democratică poate acționa, rămânând în același timp responsabilă pentru modul în care acționează. Prin urmare, cazul Limoges ar trebui interpretat ca un avertisment cu privire la deciziile pe care încă le putem lua. Dezordinea persistentă poate genera violență reciprocă. De asemenea, poate determina cetățenii speriați să renunțe la garanțiile de care beneficiază în schimbul unor promisiuni de securitate.
Spania cunoaște destul de bine primul pericol. Istoria Europei ne oferă o imagine amplă asupra celui de-al doilea. Restabilirea ordinii în acest moment, prin intermediul instituțiilor legale și democratice, ne păstrează capacitatea de a alege condițiile în care menținem ordinea. Dacă guvernele risipesc această oportunitate, următoarea cerere de protecție ar putea veni cu mult mai puține condiții.