Subscribe
Tema migrației a dobândit, în ultimele decenii, o centralitate tot mai mare în dezbaterea politică europeană. În acest scenariu complex și polarizat, Danemarca s-a distins ca un actor atipic: criticată inițial pentru abordarea sa severă față de imigrație, Danemarca se numără acum printre promotorii unei linii dure care câștigă consens în cadrul Uniunii Europene. Tranziția către un punct de referință al politicilor migratorii europene merită o analiză aprofundată, în special în lumina președinției semestriale daneze a Consiliului UE. Poziția istorică și politică a Danemarcei privind imigrația poate fi, de fapt, avantajoasă din punct de vedere strategic pentru promovarea și punerea în aplicare a unor politici comune de combatere a imigrației ilegale, de asemenea în direcția a ceea ce guvernul italian încearcă să pună în aplicare prin acordurile cu Albania. Această transformare trebuie citită în contextul mai larg al dinamicii interne a UE, în care politicile migratorii sunt tot mai mult influențate de considerente de securitate, control demografic și gestionarea opiniei publice. Danemarca, printr-un parcurs politic caracterizat prin pragmatism instituțional și consens social, a reușit să contureze un model migrator care este acum privit cu interes de mai multe state membre. Nu este vorba doar de o serie de măsuri restrictive, ci de o strategie articulată, care combină politicile de limitare, externalizarea procedurilor de azil, redefinirea criteriilor de ședere și un limbaj politic capabil să combine securitatea și responsabilitatea socială. Faptul că aceste politici provin de la un guvern social-democrat face cazul danez și mai demn de atenție: alegerea de a face față problemei migrației cu instrumente asociate în mod normal cu partidele conservatoare sau populiste arată modul în care gestionarea migrațiilor redefinește categoriile ideologice tradiționale. Acest lucru sugerează că Danemarca nu este doar un actor izolat cu o poziție particulară, ci un potențial precursor al unei noi paradigme europene, în care eficiența politicilor migratorii poate constitui un echilibru între legitimitatea democratică și nevoile guvernanței europene. Din această perspectivă, danezii din UE ar putea reprezenta o fereastră politică privilegiată pentru a da formă instituțională acestei noi orientări, acționând ca un catalizator pentru o reformă structurală a politicii migratorii europene.
POZIȚIA ISTORICĂ A DANEMARCEI CU PRIVIRE LA IMIGRAȚIE
Danemarca a menținut mult timp o poziție autonomă în ceea ce privește cadrul comunitar de reglementare privind azilul și imigrația. Spre deosebire de multe state membre, Danemarca face uz de o clauză care îi permite să nu adere pe deplin la sistemul european comun de azil (SECA). Această autonomie a facilitat adoptarea de politici deosebit de restrictive începând cu criza migratorie din 2015-2016. Răspunsul danez nu s-a limitat la intensitatea controalelor la frontieră, ci a inclus reforme structurale: în 2019, protecția temporară a devenit regula pentru solicitanții de azil, făcând mai dificilă obținerea rezidenței permanente. Un alt punct de cotitură a fost reprezentat de memorandumul semnat cu Rwanda în 2021, în care Copenhaga propunea transferul solicitanților de azil în centre extrateritoriale. Deși proiectul a fost suspendat în urma criticilor Comisiei Europene și a dificultăților operaționale, acesta a stabilit un precedent politic care este acum relansat la scară continentală.
EVOLUȚIA CONTEXTULUI EUROPEAN
În mai 2024, odată cu aprobarea noului pact privind migrația și azilul, UE s-a deschis către o abordare mai flexibilă și mai descentralizată în gestionarea fluxurilor migratorii. Acest moment a reprezentat o oportunitate pentru Danemarca de a-și afirma experiența și viziunea strategică. La numai două zile după adoptarea pactului, guvernul danez a publicat o scrisoare comună semnată de 15 țări, inclusiv de actori-cheie precum Italia, Grecia și Țările de Jos, în care externalizarea procedurilor de azil era propusă ca o soluție eficientă și durabilă. Prin urmare, modelul danez a trecut de la a fi o excepție la a reprezenta o referință, într-un moment în care oboseala politică și socială în fața creșterii fluxurilor migratorii neregulamentare face ca politicile să devină mai acceptabile: politici care, până acum câțiva ani, ar fi fost considerate radicale.
PREȘEDINȚIA DANEZĂ A UE: O FEREASTRĂ STRATEGICĂ
Începutul președinției semestriale a Consiliului UE de către Danemarca în a doua jumătate a anului 2025 reprezintă un moment decisiv. Nu numai pentru agenda migrației, ci și pentru posibilitatea de a influența direct mecanismele decizionale europene. Guvernul danez își propune să ajungă la un acord până la sfârșitul anului, nu numai cu privire la externalizarea procedurilor, ci și cu privire la redefinirea conceptului de „țară terță sigură” – un nod juridic central care condiționează posibilitatea transferului migranților în afara teritoriului UE. Din punct de vedere instituțional, președinția oferă instrumente semnificative pentru a pilota agenda politică.
EXCEPȚIA SOCIAL-DEMOCRATĂ: PARADOXUL STÂNGII RESTRICTIVE
Un element distinctiv al cazului danez este reprezentat de identitatea politică a guvernului său. Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în alte contexte europene, în Danemarca această limitare a migrației este promovată de un executiv social-democrat. Premierul Mette Frederiksen și ministrul imigrației, Kaare Dybvad, au subliniat în mod repetat modul în care controlul fluxurilor migratorii este o condiție necesară pentru menținerea coeziunii sociale și a consimțământului popular față de statul bunăstării. Această abordare are propria sa coerență internă: ideea este că politicile progresiste în domeniul climatic și social pot fi susținute din punct de vedere politic numai dacă sunt însoțite de o linie severă privind imigrația. O strategie care a dat rezultate: Danemarca este una dintre puținele țări în care un guvern socialist a reușit să mențină o bază electorală solidă într-un context european în general nefavorabil stângii tradiționale.
PERSPECTIVE DE VIITOR: SPRE O NOUĂ ARHITECTURĂ EUROPEANĂ?
Președinția daneză ar putea marca un punct de cotitură în modul în care Europa abordează problema migrației. Dacă Copenhaga ar reuși să ghideze cu succes aprobarea unui cadru juridic pentru externalizarea procedurilor de azil, s-ar crea un precedent cu implicații durabile. Modelul acordurilor bilaterale cu țări terțe pentru hub-urile din afara UE diferă semnificativ de logica care, până în prezent, a informat abordarea europeană a migrației, centrată pe redistribuirea internă a solicitanților de azil, cooperarea interstatală și respectarea convențiilor internaționale privind refugiații. Externalizarea – dacă ar fi instituționalizată – ar reprezenta o schimbare de paradigmă, în care controlul frontierelor nu ar mai fi o prerogativă geografică, ci una politică și contractuală. Experiența Danemarcei, ancorată într-o structură de reglementare autonomă în ceea ce privește SECA, oferă țării flexibilitatea necesară pentru a propune soluții pe care alte state membre au început abia recent să le ia în considerare. Cu toate acestea, succesul acestui proiect va depinde de capacitatea de a reconcilia nevoile de control și drepturile fundamentale, o provocare juridică și morală considerabilă. Riscul este de a inaugura o paradigmă care, deși satisface opiniile publice naționale, compromite principiile fondatoare ale Uniunii. De fapt, politicile de descurajare – dacă nu sunt însoțite de mecanisme de garanție juridică, transparență administrativă și monitorizare independentă – pot degenera în practici discriminatorii sau arbitrare, în contradicție cu Carta drepturilor fundamentale a UE. Curtea de Justiție a Uniunii și Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar putea juca un rol crucial în stabilirea limitelor legitime ale externalizării, în special în ceea ce privește principiul nereturnării și dreptul la un recurs efectiv. Poziția istorică a Danemarcei privind imigrația, cândva marginală și criticată, s-a transformat într-o resursă strategică în noul context european. Consolidată de o experiență îndelungată în domeniul politicilor restrictive și de o capacitate de conducere instituțională garantată de președinția Consiliului UE, Copenhaga este acum în măsură să influențeze în mod decisiv viitoarele politici europene privind migrația. Dar această influență este însoțită de necesitatea de a obține consimțământul nu numai între statele membre, ci și în cadrul societății civile și al instituțiilor europene. În absența unui sprijin politic și de reglementare larg, punerea în aplicare a mecanismelor externalizate riscă să fragmenteze și mai mult echilibrul deja fragil al politicilor migratorii comune. Totuși, această influență implică o responsabilitate remarcabilă. Modelul danez nu poate fi exportat fără o reflecție critică asupra limitelor sale, atât în ceea ce privește sustenabilitatea economică, cât și compatibilitatea juridică. Numai o abordare care integrează eficiența administrativă, protecția drepturilor omului și legitimitatea politică va fi cu adevărat capabilă să ofere o soluție comună și durabilă la fenomenul migrației ilegale. În această perspectivă, acțiunea daneză va trebui să se măsoare nu numai în funcție de capacitatea de a obține rezultate imediate, ci și în funcție de impactul pe termen lung al reformelor propuse. În acest sens, președinția daneză reprezintă nu numai o oportunitate politică, ci și un test pentru întreaga Uniune Europeană: succesul sau eșecul inițiativelor propuse va marca profund viitorul politicilor europene în domeniul migrației pentru anii următori. Tocmai în echilibrul dintre suveranitatea națională, cooperarea internațională și drepturile omului se vor juca credibilitatea și coeziunea proiectului european privind migrația.