Subscribe
Cu câteva zile în urmă, am susținut realismul comercial și strategic –că Europa trebuie să iasă din izolarea sa de reglementare și să îmbrățișeze comerțul în propriile condiții. Acordul comercial UE-Mercosur a reprezentat o busolă în mijlocul unei astfel de furtuni, însă acum se află la o răscruce de drumuri. Fermierii europeni sunt îngrijorați pe bună dreptate, Bruxelles-ul se ascunde, iar o coaliție multicoloră de populiști – nu doar Verzii – se manifestă prin opoziție. O voce puternică în contrast izbitor cu ceea ce reprezintă acest acord: ultima șansă reală a Europei de a revendica un loc la masa economiei mondiale ca bloc de liber schimb. Una de maximă importanță strategică.
Isteria privind importurile toxice și standardele de mediu nerespectate este de înțeles, deși irelevantă în măsura în care produsele sud-americane vor fi supuse acelorași standarde ca și cele fabricate în UE. În plus, această frenezie nu ar trebui să ne distragă atenția de la dezbaterea reală. Și anume, faptul că, într-o epocă de concurență sistemică intensă între puterile globale, Europa ar trebui să înceteze activitatea masochistă de autoimpunere a celui mai strict regim de reglementare din lume – Green Deal. Mai ales în timp ce alții joacă după reguli complet diferite.
Economia mondială nu funcționează pe baza tranzacțiilor ecologice
Este remarcabil faptul că niciuna dintre cele două superputeri ale secolului nostru – Statele Unite și China – nu operează în conformitate cu ceva care să se apropie de Green Deal-ul european. Politica energetică a Washingtonului a oscilat între subvenții și sancțiuni, dar nu a impus niciodată un set de reglementări stricte la nivel continental, la nivelul întregii economii, care să îi împiedice pe propriii producători. China, la rândul său, urmărește o creștere cu o puternică orientare din partea statului, exportă mărfuri mari consumatoare de combustibili fosili și construiește infrastructuri pe toate continentele cu condiții de mediu aproape nule.
Chiar și puterile economice de rangul doi – precum Brazilia sau India – nu se limitează la standardele de reglementare europene. Acestea urmăresc industrializarea, piețele de export și autonomia strategică, punând adesea creșterea economică mai presus de angajamentele ideologice față de decarbonizare.
În lumina acestei realități, de ce ar trebui europenii să își lege voluntar propriile mâini?
Un parteneriat de egali
Acordul UE-Mercosur nu ar trebui să fie redus la o dezbatere privind numărul de bovine sau limitele de pesticide. Este cea mai importantă relație comercială negociată de Europa în ultimele decenii și trebuie înțeleasă ca parte a strategiei geopolitice mai ample a Europei.
Mercosur – care cuprinde Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay și acum Bolivia – rămâne cel mai mare bloc regional din America Latină. Acesta nu este un partener comercial îndepărtat, deconectat; face parte din vecinătatea atlantică a Europei. Ca spanioli – și ca europeni în general – ar trebui să respingem cu respect ideea că America este „sfera” exclusivă a oricărei alte puteri, inclusiv a Statelor Unite. Dacă Europa are legături istorice, culturale și economice cu emisfera vestică, atunci Atlanticul trebuie să rămână un spațiu de influență comună, nu sfere dominate exclusiv de Washington sau Beijing.
Relația Europei cu America trebuie să fie un parteneriat autentic între egali, nu un rol subordonat în care națiunile sud-americane așteaptă pasive în timp ce cele mai mari economii ale lumii își împart influența și oportunitățile între ele. Dacă Europa intenționează să concureze în acești termeni, ar fi mai înțelept să nu joace deloc – pentru că nu suntem pe măsură. Puterea noastră nu constă în a imita coerciția superputerilor, ci în a oferi ceva diferit: un parteneriat echilibrat, bazat pe reguli, fundamentat pe reciprocitate și integrare pe termen lung. În prezent, mai multe economii sud-americane importante caută în mod activ o alianță mai strânsă cu Europa. În timp ce ele ne întind mâna, Europa ar trebui să aibă încrederea – și claritatea strategică – de a le întoarce mâna.
Concurența pe piața mondială
După cum am menționat în articolul meu anterior, calendarul acordului Mercosur nu este întâmplător. Pe măsură ce amprenta economică a Chinei în America Latină s-a extins – cu schimburi comerciale de peste o jumătate de trilion de dolari și investiții de sute de miliarde – blocul sud-american a căutat parteneri alternativi pentru a evita dependența excesivă de Beijing. În același timp, administrațiile americane recente au aplicat tarife vamale, sancțiuni și campanii de influență politică care arată clar că politica SUA nu este benevolă în mod implicit, ci că și aceasta urmărește să își urmărească propriul interes național – așa cum ar trebui.
Acest context global a contribuit la accelerarea dorinței Mercosur de a se angaja cu Europa pe o bază mai egală – nu ca un apendice ideologic, ci ca un partener strategic. Pentru Europa, această oportunitate nu poate fi irosită. Dacă ne retragem din participare, China și Statele Unite vor umple bucuroase golul – cu prioritățile lor, nu ale noastre.
De ce scepticismul ecologist ratează esențialul
Criticii ecologiști susțin că acordul va submina angajamentele climatice, va accelera despădurirea și va expune agricultorii europeni la concurență neloială. Totuși, blocarea acordului nu ar împiedica degradarea mediului și nu ar reduce emisiile globale. Aceasta nu ar face decât să redirecționeze comerțul Mercosur către piețe care nu au standarde de mediu.
Nu putem pretinde că protecția mediului este asigurată prin dezangajare. Emisiile globale sunt o funcție a producției și consumului total – nu a locului unde este trasată linia de frontieră. Nici politica comercială nu ar trebui să fie subordonată modelor interne de reglementare care nu sunt împărtășite de principalii noștri concurenți. Green Deal al Europei rămâne un experiment costisitor și ideologic. Nu este o lege universală. Nu este un proiect adoptat de Statele Unite, China, Brazilia, India sau orice alt pol economic emergent. Într-o lume a concurenței acerbe, autoflagelarea reglementărilor este o rețetă pentru irelevanța strategică.
Logica strategică a Mercosur
Acordul UE-Mercosur poate fi imperfect. Mecanismele sale de aplicare a normelor de mediu ar putea fi mai puternice, iar procedurile sale de soluționare a litigiilor mai obligatorii. Dar perfecțiunea nu ar trebui să fie dușmanul unei strategii solide – mai ales atunci când alternativa este dezangajarea strategică și izolarea ulterioară.
Acest acord reprezintă o diversificare deliberată a relațiilor comerciale ale Europei într-o perioadă în care lanțurile globale de aprovizionare sunt din ce în ce mai militarizate și contestate. Acesta consolidează legăturile istorice și civilizaționale ale Europei cu o regiune care împărtășește multe dintre fundamentele sale juridice, culturale și economice, oferind în același timp o contrapondere necesară atât la dominația economică chineză, cât și la unilateralismul SUA în emisfera vestică. Mai presus de toate, acesta marchează un pas către restabilirea rolului Europei ca pol de liber schimb semnificativ în economia globală, în loc să o limiteze la rolul unui ghetou de reglementare autoimpus.
Europa la o răscruce strategică
Europa se confruntă cu o alegere clară: să continue să se retragă în spatele fortăreței Green Deal și a maximalismului de reglementare – agățându-se de ficțiunea că reglementarea este, în sine, o sursă de avantaj competitiv – sau să îmbrățișeze parteneriate comerciale care restabilesc influența, relevanța și creșterea reciproc avantajoasă. Acestea pot fi cu America de Sud sau cu India, care pare să fie ultima cruciadă a lui Von der Leyen.
Acordul UE-Mercosur forțează această alegere – și tocmai de aceea merită apărat. Nu pentru că este perfect, ci pentru că realismul strategic într-o epocă a concurenței nu este o trădare a valorilor, ci este apărarea lor.
Blocarea acordului pe motive ideologice sau predicții false privind impactul macroeconomic ar fi o abdicare de la rolul global al Europei. A vedea că acordul intră în vigoare și a elimina apoi barierele pe care ni le-am autoimpus pentru a fi competitivi ar fi decizia unui continent care își înțelege istoria și privește spre viitor.