Înainte de Londra și Philadelphia, a existat Salamanca

Cu ocazia Zilei Hispanice, recuperarea moștenirii intelectuale a Spaniei înseamnă redescoperirea unui principiu de care Occidentul are nevoie urgentă: puterea trebuie să se supună justiției.

În fiecare 12 octombrie, Spania și lumea hispanică în ansamblu se confruntă cu o dezbatere familiară privind trecutul lor. Pentru unii, Ziua Hispanică este un prilej de recunoștință: o sărbătoare a unei civilizații care a legat continente, a fondat orașe și universități și a creat o comunitate durabilă bazată pe limbă, credință și cultură. Pentru alții, este o invitație de a reexamina nedreptățile cuceririi. De prea multe ori, dezbaterea se reduce la o alegere între o sărbătorire necritică și o condamnare fără discernământ. Ambele abordări lasă neexplorat un aspect esențial: tradiția intelectuală prin care civilizația hispanică și-a analizat propria putere.

Anul acesta oferă o ocazie deosebit de potrivită pentru a reînvia această tradiție. În 2026 se împlinesc cinci sute de ani de când Francisco de Vitoria și-a preluat catedra la Universitatea din Salamanca, momentul-cheie în jurul căruia se sărbătorește aniversarea Școlii din Salamanca. Într-un moment în care Occidentul pare din ce în ce mai nesigur în privința identității și a principiilor sale, această moștenire merită mai mult decât o simplă comemorare academică. Ea merită un loc în dezbaterile noastre publice despre libertate, suveranitate și exercitarea legitimă a autorității.

Genealogia convențională a gândirii politice occidentale pornește de la Ierusalim, Atena și Roma și se îndreaptă spre Londra și Filadelfia. Este o narațiune puternică, dar incompletă. Înainte de Londra și Filadelfia, a existat Salamanca. Recunoașterea acestui fapt nu presupune diminuarea realizărilor tradiției constituționale engleze sau a fondării Statelor Unite. Presupune însă recunoașterea faptului că Occidentul s-a dezvoltat prin intermediul mai multor tradiții interconectate și că contribuția hispanică nu poate fi redusă la explorare, cucerire sau administrarea imperiului. Spania a contribuit, de asemenea, la formularea criteriilor prin care urma să fie judecată puterea politică.

Gânditorii asociați cu Salamanca au făcut parte din mișcarea mai amplă de reînnoire a gândirii scolastice care s-a confruntat cu lumea modernă în formare. Preocupările lor erau remarcabil de concrete: comerțul intercontinental, schimburile monetare, impozitarea, războiul și întâlnirea cu popoare din afara creștinătății. Teologia nu reprezenta o retragere față de aceste probleme. Ea oferea cadrul prin care acestea erau analizate. Punctul lor de plecare era acela că acțiunea umană, inclusiv cea a conducătorilor, rămânea supusă unei ordini morale obiective. Nici succesul politic, nici puterea materială nu puteau stabili, prin ele însele, că o acțiune era justă.

Întrebarea lor centrală era de o simplitate zdrobitoare: cu ce drept? Cu ce drept o persoană guvernează pe alta? Cu ce drept un prinț percepe impozite, poartă războaie sau revendică stăpânirea asupra unui popor îndepărtat? Astfel de întrebări erau incomode tocmai pentru că le negau conducătorilor comoditatea de a considera deținerea puterii drept o justificare suficientă pentru exercitarea acesteia. Ele cereau o explicație a autorității politice: de unde provenea, ce scopuri servea și ce obligații o limitau. Această cerință rămâne fundamentală pentru orice civilizație care dorește să facă distincția între guvernare și dominație.

În cadrul acestei tradiții, comunitatea politică era mai mult decât o adunare de indivizi izolați, iar guvernarea era mai mult decât un instrument al voinței conducătorului. Gânditori precum Francisco Suárez situau autoritatea politică în cadrul comunității și înțelegeau că aceasta îi era conferită unui conducător prin intermediul unor aranjamente umane. Argumentele lor se bazau pe legea naturală și pe o înțelegere creștină a vieții sociale. Nu ar trebui să-i transformăm retrospectiv în democrați liberali contemporani. Totuși, nici nu ar trebui să trecem cu vederea contribuția lor la teza conform căreia autoritatea politică necesită o justificare și că niciun conducător nu deține un drept natural nelimitat de a comanda.

Juan de Mariana a exprimat această preocupare într-un mod deosebit de convingător. Reflecțiile sale asupra regalității au analizat virtuțile necesare unui conducător și pericolele tiraniei. Distincția dintre a guverna o comunitate politică și a o trata ca pe o proprietate personală era esențială. Un rege nu putea pur și simplu să considere bunurile supușilor săi ca o extensie a propriului său tezaur. Nici funcția publică nu putea anula cerințele justiției. Relevanța acestui lucru este evidentă ori de câte ori guvernele tratează instituțiile ca pe niște posesiuni partizane, resursele publice ca pe niște instrumente de avantaj personal sau victoria electorală ca pe o permisiune de a înlătura orice obstacol din calea ambițiilor lor.

Există, de asemenea, o lecție aici despre libertate. Pentru acești gânditori, libertatea nu putea fi înțeleasă în mod adecvat ca simpla absență a constrângerilor. Ea se înscria într-o viziune asupra împlinirii umane, a responsabilității și a binelui comun. Libertatea unei persoane era importantă deoarece ființele umane erau capabile de acțiuni raționale și morale. Prin urmare, libertatea implica obligații, la fel ca și autoritatea. Aceasta este o moștenire pe care conservatorii ar trebui să o ia în serios. O societate liberă depinde de cetățeni capabili să-și exercite judecata și să-și asume îndatoriri, alături de instituții capabile să prevină abuzul de putere.

Implicațiile internaționale au fost la fel de semnificative. Analiza lui Vitoria privind prezența Spaniei în America a contestat presupunerea că diferențele religioase priveau popoarele indigene de dreptul de proprietate sau de statutul politic. Argumentele sale conțineau, de asemenea, afirmații care rămân contestate și care ar trebui interpretate în complexitatea lor istorică. Cu toate acestea, recunoașterea de către acesta a faptului că popoarele necreștine puteau deține o stăpânire legitimă a impus o constrângere formidabilă asupra ambiției imperiale. Diferența nu făcea ca proprietatea unui alt popor să rămână fără stăpân. Forța superioară nu rezolva problema autorității legitime.

Dezbaterea de la Valladolid, desfășurată în anii 1550 și 1551, a pus în discuție legitimitatea cuceririi, într-o confruntare între Bartolomé de las Casas și Juan Ginés de Sepúlveda. Aceasta nu ar trebui transformată într-o piesă moralizatoare reconfortantă. Istoria imperială a Spaniei a conținut nedreptăți, iar existența dezbaterii nu le-a împiedicat în mod automat. De asemenea, lucrările dezbaterii nu au produs o soluție fără echivoc care să rezolve problemele morale ale imperiului. Semnificația lor rezidă în faptul că justificarea conduitei imperiale putea deveni ea însăși un subiect de examinare în cadrul instituțiilor și al vieții intelectuale ale puterii imperiale.

Această distincție este importantă pentru Ziua Hispanică. Un patriotism matur poate recunoaște atât realizările, cât și greșelile, deoarece dispune de standarde prin care să le distingă. Nu trebuie să pretindă că fiecare acțiune întreprinsă de propria țară a fost onorabilă. La fel, nu trebuie să accepte că greșelile invalidează o întreagă moștenire civilizațională. Tradiția hispanică a dat naștere unor argumente capabile să judece chiar și conduita conducătorilor hispanici. Recuperarea acestor argumente este un act de fidelitate față de acea moștenire. Ea ne cere să-i păstrăm capacitatea de judecată morală, inclusiv atunci când judecata devine incomodă.

Această problemă este deosebit de evidentă în domeniul geopoliticii. Fiecare mare putere se confruntă cu tentația de a confunda capacitatea sa de a asigura un rezultat cu dreptul de a face acest lucru. Superioritatea militară, influența financiară și avantajul tehnologic pot face ca această confuzie să pară practică, ba chiar inevitabilă. Dar o civilizație renunță la ceva esențial atunci când acceptă că dreptatea nu face decât să reflecte preferințele celui mai puternic. Întrebarea lui Salamanca întrerupe această logică. Un guvern poate fi capabil să intervină, să intimideze sau să impună. Totuși, el trebuie să explice motivele acțiunii sale și limitele pe care le recunoaște.

Acest principiu ar trebui să fie deosebit de important pentru conservatorii care doresc să apere Occidentul. Nu putem apăra în mod plauzibil guvernarea constituțională în țara noastră, tratând în același timp puterea arbitrară din străinătate ca fiind admirabilă ori de câte ori servește unui stat prieten. Nici nu putem insista ca adversarii noștri să respecte suveranitatea, în timp ce considerăm suveranitatea țărilor mai slabe ca fiind dispensabilă. Coerența nu presupune să pretindem că toate regimurile sunt echivalente din punct de vedere moral. Ea presupune să acceptăm că propriile noastre judecăți trebuie să se bazeze pe principii care ne obligă atât pe noi, cât și pe ceilalți. În caz contrar, limbajul civilizației devine un simplu însoțitor retoric al puterii.

Aceeași obligație se aplică și în interiorul granițelor naționale. Alegerile conferă autoritatea de a guverna în cadrul unei ordini constituționale existente. Ele nu transferă proprietatea asupra statului către partidul câștigător. Legislativele, instanțele și instituțiile publice au scopuri care depășesc interesele imediate ale celor care ocupă funcții. Conservatorii înțeleg importanța instituțiilor moștenite, deoarece acestea întruchipează experiența, distribuie responsabilitatea și limitează ambiția. Prin urmare, aceștia ar trebui să fie deosebit de vigilenți atunci când liderii prezintă limitele instituționale ca obstacole ilegitime, pur și simplu pentru că aceste limite îi împiedică să obțină tot ceea ce își doresc.

În spatele acestor restricții se ascunde o întrebare mai profundă: de ce ar trebui puterea să recunoască vreo limită pe care o poate ocoli cu succes? Tradiția creștină a legii naturale a oferit un răspuns înrădăcinat în natura și demnitatea persoanei umane. Atât conducătorii, cât și supușii se încadrau într-o ordine morală pe care nu o creaseră ei înșiși. Funcția politică nu-l putea scuti pe cel care o deținea de această ordine. Astăzi, oamenii nu sunt de acord cu privire la acest fundament, dar problema de bază rămâne. Drepturile universale devin precare atunci când autoritatea lor depinde în întregime de preferințele schimbătoare ale guvernelor, ale majorităților sau ale instituțiilor internaționale.

Ziua Hispanității ar trebui, așadar, să constituie un prilej de reflecție intelectuală. Universitățile, juriștii și teologii din lumea hispanică se încadrează în viziunea Occidentului asupra sa însuși, alături de celelalte mari tradiții ale acestuia. Opera lor oferă resurse pentru analizarea impozitării, a consimțământului politic, a războiului și a obligațiilor guvernului. La cinci secole de la sosirea lui Vitoria la Salamanca, moștenirea rămâne exigentă. Ea cere conducătorilor să-și justifice deciziile, cetățenilor să-și exercite libertatea în mod responsabil, iar națiunilor să se judece după standarde mai înalte decât succesul. A onora „Hispanidad” pe 12 octombrie înseamnă a accepta această cerință: puterea trebuie să răspundă în fața justiției.