Italia strălucește pe scena mondială

Milano-Cortina 2026 dovedește puterea, viziunea și credibilitatea guvernului italian

Timp de peste un secol, sportul a fost adesea instrumentalizat ca vehicul de propagandă – mai întâi de către regimuri autoritare, apoi de către superputeri rivale divizate de Războiul Rece. Cu toate acestea, la poalele Alpilor, în timpul Jocurilor Olimpice de iarnă de la Milano-Cortina 2026, sportul a transmis un alt tip de mesaj: nu propagandă, ci dovadă. Dovada că competența, viziunea și coeziunea națională pot învinge cinismul. Dovada că Italia, sub actualul său guvern, poate ilumina lumea mai degrabă decât să confirme previziunile detractorilor săi.

În lunile premergătoare Jocurilor, un cor de pesimism a răsunat în unele părți ale spectrului politic italian. Stânga a prezentat Jocurile Olimpice drept un dezastru organizatoric iminent – o demonstrație inevitabilă de incompetență din partea unui guvern de dreapta care se presupune că nu este în măsură să gestioneze un eveniment global atât de complex. S-au prezis întârzieri, s-au presupus scandaluri, s-a anticipat jena internațională. Aceste profeții ale dezastrului au fost atât de persistente, încât mulți italieni au început să se aștepte la un eșec ca la o concluzie inevitabilă.

Realitatea, însă, avea alte planuri.

Italia a încheiat Jocurile cu un număr record de 30 de medalii, confirmând nu numai excelența atletică, ci și eficiența sprijinului instituțional pentru sport. Ceremonia de deschidere a fost lăudată pe scară largă pentru eleganța, profunzimea culturală și povestirea rafinată – o celebrare a moștenirii italiene care a răsunat mult dincolo de granițele naționale. De la Ottawa la Seul, Milano a fost prezentat ca fiind vibrant, dinamic și capabil. Departe de a fi un dezastru de comunicare, evenimentul a devenit un triumf al imaginii și substanței.

Chiar și modelul descentralizat al „Jocurilor difuze” – criticat inițial ca fiind haotic – a fost salutat ca un model orientat spre viitor. Kirsty Coventry, președintele Comitetului Internațional Olimpic, a descris evenimentul drept „un succes peste așteptări” și „un model pentru sustenabilitatea viitoare”. O astfel de recunoaștere din partea celei mai înalte autorități olimpice subliniază credibilitatea câștigată de Italia pe scena mondială.

Succesul Milan-Cortina nu este întâmplător. Acesta reflectă un guvern care a ales curajul în locul precauției, acțiunea în locul paraliziei. Jocurile, prezentate cândva ca un teren propice pentru corupție și risipă, au devenit în schimb un motor puternic pentru Made in Italy, stimulând turismul, investițiile și prestigiul internațional. Preocupările legate de costurile exorbitante nu s-au materializat în modul catastrofal prezis de critici. Deși cheltuielile au atins niveluri semnificative, analizele indică faptul că acestea rămân sub cele ale Expo 2015 – un eveniment care a transformat în cele din urmă Milano într-unul dintre cele mai atractive centre europene pentru afaceri și turism. Randamentele economice pe termen lung preconizate de observatorii independenți sugerează că investiția va aduce dividende pentru anii următori.

Lecția politică este clară. Conducerea necesită risc. Necesită viziune. Și necesită capacitatea de a distinge între supravegherea sănătoasă și obstrucționismul reflexiv.

O metaforă puternică a apărut la echipa de short-track a Italiei, unde campioni precum Arianna Fontana și Pietro Sighel – în ciuda tensiunilor personale bine cunoscute – au reușit să concureze împreună de dragul unui obiectiv superior. Aceștia au demonstrat că și rivalii se pot uni în căutarea succesului național. Din păcate, politica nu le-a urmat întotdeauna exemplul. O parte a opoziției a ales să boicoteze evenimentele oficiale, să respingă Jocurile ca fiind „de dreapta” și să amplifice controversele care s-au dovedit fie exagerate, fie nefondate. Procedând astfel, ei nu au dat dovadă de perspicacitate strategică, ci de un partizanat îngust care a subestimat inteligența publicului italian.

Prin respingerea aproape a fiecărui aspect al Jocurilor Olimpice, criticii au dat, fără să vrea, dividendele politice celor care i-au sprijinit de la început: prim-ministrul și administrațiile regionale care au lucrat neobosit pentru ca proiectul să fie dus la bun sfârșit. A fost un act de autosabotaj ideologic. La fel cum un atlet nu poate câștiga dacă refuză să concureze, o forță politică nu poate pretinde că este lider în timp ce stă deoparte de realizările naționale.

Există, de asemenea, o lecție pentru opinia publică italiană, adesea sensibilă la scepticismul generat de scandalurile din trecut. Vigilența sănătoasă este esențială într-o democrație, dar atunci când suspiciunea devine reflexivă, aceasta riscă să paralizeze ambiția. Italia a ezitat de prea multe ori în fața unor proiecte majore – trenuri de mare viteză, infrastructură energetică și reamenajare urbană – de teama unei proaste gestionări. Totuși, progresul necesită participare. A refuza oportunitățile pentru că prezintă riscuri înseamnă a te exclude din competiția globală.

Jocurile Olimpice de la Milano-Cortina reafirmă un adevăr simplu, profund olimpic: important nu este doar să participi, ci să participi cu excelență. Guvernul actual a ales angajamentul în locul retragerii, încrederea în locul fricii. Rezultatul a fost un eveniment care a consolidat reputația Italiei, i-a dinamizat economia și i-a unit pe cetățenii săi în mândrie.

Cei care au prezis cândva umilința se confruntă acum cu o realitate diferită: Italia nu a șovăit. A excelat. Și, făcând acest lucru, a oferit o lecție mai largă de guvernare – una bazată pe responsabilitate, curaj și încredere în capacitatea națiunii de a reuși.

De la „memento mori” la „memento audere semper”: amintiți-vă să îndrăzniți, întotdeauna.

Alessandro Fiorentino