Subscribe
Intervențiile din Orientul Mijlociu, de la Bagdad la Gaza, oferă o lecție fundamentală: succesul militar nu echivalează cu consolidarea unei păci durabile. Rezultatul conflictului armat reprezintă doar începutul unei provocări complexe: cea a perioadei postbelice. În cazul iranian, în urma unei posibile abdicări a lui Ali Khamenei și a căderii regimului, ar putea fi generat un scenariu în care stabilizarea politică, consolidarea instituțiilor și dezvoltarea unei societăți civile trebuie să fie susținute de o strategie pe termen lung. În absența acestor factori, vidul de putere riscă să fie ocupat de actori nestatali, rețele clientelare sau grupuri extremiste, compromițând aspirațiile democratice ale populației și alimentând instabilitatea chiar dincolo de frontierele naționale. Irakul post-Saddam Hussein, de exemplu, s-a transformat într-un eșec al construcției naționale. În mod similar, retragerea din Gaza, promovată la acea vreme de Ariel Sharon, a fost urmată de un vid politic care a favorizat radicalizarea și ascensiunea Hamas. În ambele cazuri, greșeala a fost renunțarea la gestionarea situației generate de prăbușirea ordinii anterioare. Lipsa sprijinului instituțional a împiedicat construirea unor mecanisme de guvernare legitime și stabile, favorizând fragmentarea puterii și proliferarea conflictelor. Fără un angajament concret în favoarea consolidării instituțiilor și a promovării pluralismului politic, orice schimbare riscă să fie efemeră.
IRAN: O OPORTUNITATE FRAGILĂ ȘI CRUCIALĂ
În cazul Iranului, riscul de a repeta greșelile făcute în alte scenarii de tranziție este foarte mare. Regimul teocratic a demonstrat o capacitate remarcabilă de rezistență, și datorită sistemului său represiv, puterii Pasdaran și unei retorici ideologice axate pe principii religioase și anti-occidentale. Cu toate acestea, sub această structură autoritară, se dezvoltă o societate dinamică, urbanizată și educată. Mobilizarea femeilor, expresiile artistice și literare, precum și revoltele tinerilor sunt semne tangibile ale potențialului democratic. Cu toate acestea, o astfel de vitalitate necesită un context politico-instituțional favorabil pentru a fi transpusă într-un proces de transformare. Fără un cadru internațional care să sprijine tranziția și să garanteze spații de acțiune politică, chiar și cele mai autentice impulsuri riscă să fie neutralizate sau exploatate de un nou autoritarism. Tranziția iraniană, dacă este condusă cu viziune strategică, gradualitate și cu respectarea deplină a autodeterminării poporului, ar putea constitui un punct de cotitură epocal pentru întreaga regiune. Un Iran democratic, stabil și integrat în comunitatea internațională ar reprezenta nu numai sfârșitul sprijinului politic, economic și militar pentru grupurile armate din Liban, Irak, Gaza și Yemen, ci și o oportunitate concretă de relansare a unui proces de negociere în chestiunea israeliano-palestiniană. Cu toate acestea, realizarea acestui scenariu necesită o coordonare multilaterală și o viziune comună care, în prezent, sunt insuficiente: Organizația Națiunilor Unite se bucură de legitimitate formală, dar nu dispune de instrumentele coercitive necesare; Uniunea Europeană menține un angajament diplomatic puternic, dar are o pondere geopolitică limitată; Statele Unite, deși dispun de resurse și influență, suferă de o pierdere crescândă de credibilitate în fața opiniei publice arabe și mondiale. În absența unei direcții internaționale coerente și dotate cu resurse adecvate, orice propunere de stabilizare riscă să rămână limitată la speculații.
UCRAINA CA VICTIMĂ COLATERALĂ A NOII ORDINI REGIONALE
În acest context geopolitic în evoluție rapidă, caracterizat de multiple tensiuni simultane, războiul din Ucraina riscă cu adevărat să fie marginalizat în raport cu centralitatea strategică a Orientului Mijlociu. Atenția Statelor Unite pare să se orienteze treptat către tabla de șah a Golfului Persic și către gestionarea (într-un fel sau altul) a dosarului iranian, ceea ce are drept rezultat relegarea conflictului ucrainean la o poziție marginală pe agenda internațională. Strategia magnatului se configurează ca o expresie a realismului politic radical, în care valorile democratice occidentale tradiționale sunt interschimbabile și funcționale pentru o concepție a politicii externe bazată pe urmărirea intereselor americane. Această abordare nu numai că compromite coerența acțiunii occidentale, dar pune în pericol încrederea partenerilor europeni și a democrațiilor emergente în capacitatea Statelor Unite de a acționa ca garant al unei ordini internaționale bazate pe reguli comune. Ideea de a-i atribui lui Vladimir Putin un rol de mediere în această criză pare a fi o încercare de a readuce pozițiile rusești la valoarea lor maximă în termeni de legitimitate internațională. Atribuirea unui rol de negociator celui care a promovat agresiunea armată împotriva Ucrainei și a contribuit la destabilizarea ordinii europene ar duce la normalizarea revizionismului geopolitic rus. Această decizie are mai multe complexități, mai ales dacă o observăm în raport cu comportamentul administrației americane în ceea ce privește dezinteresul față de G7 și reticența de a aplica sancțiuni suplimentare împotriva Moscovei. Această combinație de factori evidențiază inconsecvența politicii externe americane. Aceste semnale, citite împreună, alimentează percepția unei dezangajări progresive a Occidentului de cauza ucraineană, care riscă să fie marginalizată în funcție de noile priorități strategice. O astfel de evoluție ar avea implicații grave pentru credibilitatea ordinii internaționale bazate pe integritatea teritorială și condamnarea agresiunii.
ERODAREA CONCEPTULUI DE VEST
Atitudinea adoptată de noua conducere a SUA semnalează o slăbire progresivă a conceptului de Occident ca o comunitate coezivă, fondată pe valori comune, principii democratice și obiective comune. Potențialul dezangajament din conflictul ucrainean și atitudinea conciliantă față de puterile autoritare (precum Rusia) reprezintă o discontinuitate periculoasă față de poziția americană tradițională. Această schimbare strategică riscă să compromită eficacitatea geopolitică occidentală, favorizând fragmentarea Alianței Atlantice. În absența unui leadership și a unei viziuni comune, Occidentul s-ar putea transforma într-o coaliție dezintegrată, în care fiecare actor acționează în conformitate cu logica națională, abandonând ideea unei ordini internaționale bazate pe anumite reguli. Acest scenariu ar reprezenta un pas înapoi în construirea unui sistem global bazat pe cooperare și pe apărarea libertății. Pentru Europa, dezangajarea progresivă a Statelor Unite obligă continentul să își asume un rol mai greu în gestionarea propriei securități. Posibilitatea de a nu mai putea conta pe umbrela americană, care timp de decenii a garantat stabilitate și descurajare, impune o reflecție profundă asupra necesității de a dezvolta o capacitate de apărare autonomă. Cu toate acestea, în absența unei strategii comune și a unor instrumente operaționale eficiente, Uniunea Europeană riscă să rămână un actor incomplet, vulnerabil la presiunile externe și incapabil să influențeze echilibrele globale. Strivită între crize sistemice, amenințări hibride și un NATO tot mai fragmentat în viziunea sa strategică, Europa se confruntă acum cu provocarea de a-și redefini identitatea geopolitică și securitatea continentală, sub sancțiunea marginalizării pe scena internațională.
RĂZBOI ȘI PERIOADA POSTBELICĂ: ADEVĂRATA PROVOCARE ESTE POLITICĂ
Simultaneitatea conflictelor din Iran și Ucraina necesită o regândire profundă și radicală a politicii internaționale. Gestionarea tranzițiilor postbelice nu poate fi lăsată la voia întâmplării sau limitată la operațiuni militare; în schimb, aceasta necesită o viziune politică globală și prevăzătoare. Această viziune trebuie să fie capabilă să promoveze stabilitatea regională, consolidarea instituțiilor democratice și protecția drepturilor omului, evitând derapajele neocoloniale care ar compromite legitimitatea intervențiilor în sine. În același timp, Occidentul este chemat să își pună o întrebare crucială cu privire la viitorul său strategic și valoric: este posibil să mențină o coeziune bazată pe principii comune sau vom asista la o subordonare progresivă față de logici cinice și pragmatice ale puterii? Răspunsul nu va influența doar rezultatul crizelor actuale, ci va determina în mod decisiv soarta și supraviețuirea ordinii liberale internaționale pe termen lung, cu repercusiuni care depășesc frontierele regionale și implică stabilitatea globală.