Subscribe
Timp de peste un deceniu, Uniunea Europeană a abordat Arctica în primul rând prin prisma reglementării: un spațiu pentru cooperare gestionată, un laborator climatic, o zonă de guvernanță multilaterală care trebuie administrată mai degrabă decât securizată.
Aceasta nu a fost naivitate, ci expresia coerentă a unei culturi politice formate după cel de-al Doilea Război Mondial, întemeiată pe convingerea că forța poate fi înlocuită progresiv de norme, proceduri și interdependență.
În prezent, această abordare își arată clar limitele. Nu pentru că valorile europene au eșuat, ci pentru că mediul strategic global a evoluat mai rapid decât capacitatea Europei de a-și ajusta ipotezele strategice. Arctica este acum una dintre regiunile în care decalajul dintre reprezentarea normativă și realitatea strategică a devenit din ce în ce mai dificil de susținut.
Groenlanda ca pivot al Arcticii de Vest
Un recent raport aprofundat realizat de POLITICO a readus în atenție o problemă considerată mult timp secundară în dezbaterea europeană: rolul Groenlandei în cadrul arhitecturii occidentale a comunicațiilor și a capacităților spațiale.
Bruxelles își consolidează prezența pe insulă pentru a proteja infrastructura de sateliți care este din ce în ce mai expusă interferențelor, sabotajului și amenințărilor hibride.
Cu toate acestea, problema nu este tehnică. Ea este strategică.
Comunicațiile prin satelit stau la baza securității europene contemporane: planificarea apărării, colectarea de informații, navigația militară și reziliența infrastructurii critice. Din motive geografice, Arctica este un nod inevitabil în cadrul acestei arhitecturi.
În acest context, Groenlanda nu este o periferie îndepărtată, ci un element central în securitatea Arcticii de Vest.
Recunoașterea acestei realități nu înseamnă „militarizarea” Europei. Aceasta recunoaște pur și simplu că Europa este deja integrată într-un mediu strategic contestat, chiar dacă preferă să descrie acest mediu în termeni neutri sau administrativi.
Competiția pentru putere și ambiguitatea strategică a Europei
Centralitatea reînnoită a regiunii arctice reflectă o schimbare mai amplă: revenirea concurenței pentru putere ca trăsătură structurală a sistemului internațional.
Rusia a investit sistematic în regiune, integrând-o în postura sa militară și în calculul său strategic mai larg. China, în ciuda faptului că nu este un stat arctic, a încorporat progresiv Nordul Înalt în sfera sa de acțiune economică, tehnologică și infrastructurală.
Confruntată cu aceste dinamici, Uniunea Europeană a adoptat adesea o poziție ambivalentă. Ea a demonstrat că este conștientă de evoluția mediului, dar s-a străduit să transpună această conștiință într-o poziție strategică coerentă. Obstacolul nu a fost capacitatea analitică, ci rezistența politică, culturală și instituțională de a trata securitatea, descurajarea și puterea drept componente integrale ale proiectului european.
Aceasta este contradicția centrală: UE nu a greșit că s-a bazat pe norme. A greșit când a presupus că numai normele pot rezista fără un cadru de securitate credibil care să le susțină.
Trump, Groenlanda și testul de stres european
Declarațiile lui Donald Trump privind Groenlanda trebuie citite în acest context.
Atunci când președintele american susține – așa cum a relatat BBC – că Statele Unite „au nevoie de Groenlanda” din motive de securitate națională, reacțiile europene se concentrează instinctiv asupra principiilor juridice și a granițelor simbolice.
Astfel de reacții sunt de înțeles, dar incomplete.
Metodele lui Trump nu oferă niciun model pentru Europa. Unilateralismul, coerciția diplomatică și logica tranzacțională sunt incompatibile cu modul european de a conduce relațiile internaționale. Cu toate acestea, ar fi la fel de greșit să respingem remarcile sale ca fiind simple provocări.
Ceea ce fac aceste declarații, intenționat sau nu, este să expună o problemă pe care Europa a preferat mult timp să o țină la margine: centralitatea strategică a Arcticii pentru securitatea occidentală și rolul concret al Groenlandei în acest cadru. În acest sens, episodul funcționează mai puțin ca un test al alianței transatlantice decât ca un test al capacității Europei de a articula o viziune strategică matură proprie.
NATO și responsabilitatea europeană
Odată ce dezbaterea privind Arctica este încadrată mai degrabă în termeni de responsabilitate decât de simbolism, o concluzie este greu de evitat: dimensiunea atlantică rămâne indispensabilă.
După cum a remarcat Corriere della Sera, poziția recentă a Italiei privind Groenlanda identifică NATO ca fiind cadrul adecvat pentru abordarea securității arctice, respectând pe deplin suveranitatea daneză.
Aceasta nu este o chestiune de subordonare, ci de realism strategic.
NATO nu înlocuiește Europa, ci permite securitatea acesteia. Iar fără securitate, nicio ambiție europeană – industrială, de mediu sau politică – nu poate fi susținută în timp.
De ani de zile, o ramură a gândirii conservatoare europene a subliniat în mod constant acest lucru: consolidarea Europei înseamnă întărirea credibilității sale strategice în cadrul Occidentului, nu construirea unor noțiuni abstracte de autonomie detașată de alianțele existente.
De la conștientizare la strategie
Criticile la adresa poziției Europei în regiunea arctică nu provin din sentimente antieuropene, ci din nevoia de maturitate strategică. Uniunea Europeană și-a demonstrat capacitatea de a construi norme, piețe și cadre de cooperare. Ea trebuie să demonstreze acum o capacitate egală de a opera într-un mediu strategic competitiv.
Arctica este un caz test revelator. Acesta nu permite ambiguitatea prelungită și nici separarea valorilor de putere. Ignorarea dimensiunii puterii nu face ca Europa să aibă mai multe principii; o face mai puțin consecventă.
Limbajul lui Trump a fost tranșant. Cu toate acestea, realitatea strategică subiacentă a fost evidentă de ceva timp. Întrebarea cu care se confruntă acum Uniunea Europeană este dacă poate transforma conștientizarea de lungă durată într-o strategie coerentă.
Realitatea nu așteaptă – dar lasă încă loc de alegere.