Subscribe
Timp de mai bine de un deceniu, dezbaterea europeană privind migrația a fost prinsă într-un paradox. Guvernele europene au fost însărcinate în mod oficial cu apărarea frontierelor, garantarea ordinii publice și menținerea coeziunii naționale, dar li s-a spus din ce în ce mai mult – din punct de vedere politic, moral și juridic – că multe dintre instrumentele necesare pentru exercitarea acestor responsabilități sunt ilegitime, suspecte sau incompatibile cu interpretarea post-Război Rece a legislației privind drepturile omului.
Declarația de la Chișinău adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 15 mai 2026 poate marca începutul sfârșitului acestei ere.
Importanța acestui document nu constă în inovația juridică revoluționară, ci în ceva potențial mult mai consecvent: recunoașterea instituțională a faptului că cadrul european al drepturilor omului nu poate supraviețui politic dacă refuză să recunoască realitățile suveranității, securității frontierelor, migrației în masă și legitimității democratice. Acesta este motivul pentru care declarația reprezintă o victorie intelectuală și politică profundă pentru viziunea conservatoare a Europei.
Nu pentru că abolește Convenția Europeană a Drepturilor Omului – o reafirmă în mod explicit – ci pentru că încearcă să restabilească echilibrul între drepturile individuale și interesele legitime ale națiunilor democratice, despre care mulți conservatori au susținut că s-a pierdut progresiv. Textul însuși reamintește că „este inerentă în întreaga Convenție căutarea unui echilibru just între cerințele interesului general al comunității și cerințele protecției drepturilor fundamentale ale individului”.
Această teză poate părea procedurală. În realitate, este civilizațională. Timp de ani de zile, interpretarea progresistă dominantă a legislației europene privind drepturile omului a funcționat pe baza unei presupuneri implicite: că suveranitatea este suspectă din punct de vedere moral, că aplicarea frontierelor reprezintă o funcție reziduală sau tranzitorie a statului și că guvernele naționale ar trebui să se supună din ce în ce mai mult activismului judiciar supranațional în politica de migrație. Declarația de la Chișinău inversează parțial această traiectorie filosofică.
Cea mai importantă schimbare conceptuală apare în reafirmarea puternică a subsidiarității și a „marjei de apreciere”. Declarația afirmă în mod explicit că autoritățile naționale sunt „mai bine plasate decât o instanță internațională pentru a evalua nevoile și condițiile locale” și, prin urmare, se bucură de libertate în punerea în aplicare a obligațiilor convenției.
Acesta nu este doar un limbaj tehnic. Este vorba de reabilitarea legitimității politice la nivel național. Timp de decenii, mulți conservatori europeni au susținut că responsabilitatea democratică a fost slăbită de o arhitectură judiciară în expansiune, din ce în ce mai detașată de realitățile sociale și de securitate trăite de cetățeni. Chișinău nu desființează supravegherea supranațională, dar semnalează în mod clar că autoritățile democratice naționale nu sunt ramuri administrative subordonate ale unei moralități transnaționale abstracte. Acestea rămân principalii gardieni ai ordinii politice.
Această distincție este extrem de importantă. Declarația recunoaște în mod deschis că statele dețin „dreptul suveran incontestabil de a decide și de a controla intrarea și șederea cetățenilor străini pe teritoriul lor”. Această singură frază ar fi fost controversată din punct de vedere politic în multe cercuri instituționale europene în urmă cu doar câțiva ani. Astăzi, ea face parte dintr-o declarație oficială a Consiliului Europei, adoptată de 46 de state membre.
Importanța este cu atât mai mare cu cât textul nu prezintă protecția frontierelor ca o necesitate nefericită tolerată cu reticență în cadrul sistemului drepturilor omului. În schimb, acesta prezintă protecția frontierelor drept „o obligație și o necesitate” pentru statele democratice. Acest lucru marchează o schimbare profundă de ton. Dezbaterea privind migrația post-2015 a prezentat adesea politicile restrictive în materie de migrație ca fiind abateri de la valorile europene. În schimb, Chișinău sugerează că migrația necontrolată în sine poate submina încrederea democratică în instituțiile europene. Declarația avertizează în mod explicit că incapacitatea de a aborda provocările legate de migrație „poate slăbi încrederea publică în sistemul Convenției”.
Aceasta este probabil cea mai revelatoare frază din punct de vedere politic din întregul document. Instituțiile europene încep să înțeleagă ceea ce conservatorii au înțeles cu ani în urmă: că un regim al drepturilor omului perceput ca fiind permanent incapabil să facă distincția între migrația legală, migrația ilegală, ordinea publică, securitatea națională și consimțământul democratic suveran riscă, în cele din urmă, să-și piardă cu totul legitimitatea. În acest sens, Chișinău nu este triumful naționalismului asupra Europei. Este o încercare de a salva ordinea juridică europeană de la autodistrugerea politică. Tratarea instrumentalizării migrației de către declarație este la fel de importantă. Textul recunoaște în mod explicit că actorii ostili pot folosi în mod deliberat fluxurile migratorii pentru a destabiliza democrațiile europene.
Din nou, aceasta reprezintă o evoluție conceptuală majoră. Cu doar câțiva ani în urmă, multe instituții europene principale se opuneau încadrării migrației în termeni geopolitici sau de securitate, temându-se că un astfel de limbaj ar legitima „narațiunile de extremă dreapta”. Cu toate acestea, experiențele Belarusului la granița cu Polonia, instabilitatea din Mediterana, operațiunile de presiune hibride ale Rusiei și utilizarea strategică a rețelelor de migrație de către regimurile ostile au forțat o reevaluare. Declarația afirmă acum în mod deschis că instrumentalizarea migrației poate amenința „integritatea teritorială și securitatea națională”. Aceasta nu este doar o ajustare retorică. Este vorba de normalizarea instituțională a unei interpretări geopolitice conservatoare a migrației. Pentru conservatori, migrația nu a fost niciodată doar o problemă umanitară. Este vorba, de asemenea, despre suveranitate, stabilitate demografică, încredere socială, reziliența frontierelor și capacitatea statelor de a menține coeziunea internă sub presiune externă.
Chișinău validează în mod eficient acest cadru.
La fel de importantă este și susținerea de către declarație a „noilor abordări” în materie de gestionare a migrației, inclusiv acordurile de prelucrare cu țările terțe și centrele de returnare. Documentul afirmă în mod explicit că statele pot coopera cu țările terțe și pot urmări mecanisme inovatoare pentru a descuraja migrația ilegală. Acesta este motivul pentru care guvernul italian a interpretat imediat declarația drept o victorie politică pentru modelul Italia-Albania. Euronews a relatat că Roma a văzut textul ca pe o recunoaștere a legitimității „centrelor de repatriere din țările terțe”. Premierul Giorgia Meloni a descris declarația drept o dovadă a faptului că ceea ce era controversat cu doar un an înainte a devenit acum „un principiu împărtășit de cele 46 de state membre ale Consiliului Europei”.
Faptul că cineva susține sau nu fiecare aspect operațional al modelului Albaniei este secundar în raport cu aspectul strategic mai larg: discuția europeană a trecut de la faptul că procesarea externă este permisă din punct de vedere moral la modul în care aceasta poate fi structurată din punct de vedere juridic. Numai acest lucru reprezintă o transformare politică istorică. Declarația este remarcabilă și pentru ceea ce spune despre articolul 8 din Convenție – dreptul la viață privată și de familie. Aceasta recunoaște în mod explicit că statele pot expulza cetățeni străini atunci când acest lucru este justificat de obiective de interes public, cum ar fi securitatea națională, siguranța publică sau prevenirea dezordinii și a criminalității.
Acest lucru reflectă o înțelegere conservatoare a drepturilor care diferă fundamental de universalismul progresist contemporan. În general, conservatorii nu resping drepturile. Mai degrabă, ei insistă asupra faptului că drepturile există în cadrul comunităților politice, al tradițiilor juridice și al obligațiilor reciproce. Drepturile nu pot deveni instrumente prin care societățile democratice își pierd capacitatea de a se apăra. Textul de la Chișinău revine în mod repetat la această temă a echilibrului. Acesta reafirmă că protecțiile articolului 3 împotriva torturii și a tratamentelor inumane rămân absolute. Cu toate acestea, subliniază, de asemenea, că pragul pentru ceea ce constituie un astfel de tratament „trebuie să rămână ridicat și constant” și ar trebui să evite „constrângerile inutile” asupra deciziilor de extrădare sau expulzare.
Aceasta este o distincție subtilă, dar esențială. Declarația nu abolește obligațiile umanitare. Încearcă să prevină extinderea inflaționistă a acestor obligații într-un cadru în care aproape orice disparitate a condițiilor sociale între Europa și o țară de primire devine motiv de blocare a deportării. Aici, din nou, logica conservatoare este evidentă: un sistem de drepturi detașat de realismul politic devine în cele din urmă nesustenabil. Importanța ideologică mai largă a proiectului Chișinău constă în respingerea falsului binar care a dominat dezbaterea europeană timp de ani de zile – și anume, ideea că trebuie să alegem între drepturile omului și democrația suverană.
Declarația încearcă să reconecteze cele două. Într-adevăr, aceasta prezintă în mod repetat statele democratice nu ca adversari ai drepturilor, ci ca principali garanți ai drepturilor. Accentul pus pe subsidiaritate, pe punerea în aplicare la nivel național și pe exercițiile interne de echilibrare reflectă o schimbare filozofică mai profundă, care se îndepărtează de abstracția post-națională și se întoarce la democrația constituțională înrădăcinată în națiuni. Acest lucru este în strânsă concordanță cu principiile exprimate în Declarația de la Reykjavik a Partidului Conservatorilor și Reformiștilor Europeni, care afirmă „legitimitatea democratică unică a statului-națiune” și favorizează „exercitarea puterii la cel mai scăzut nivel posibil”. Prin urmare, ceea ce apare în Europa nu este un conservatorism antieuropean, ci un conservatorism post-postnațional: unul care acceptă cooperarea europeană, insistând în același timp ca legitimitatea democratică, continuitatea culturală și responsabilitatea politică să rămână ancorate în statele suverane.
Tocmai de aceea, Declarația de la Chișinău are o importanță mult mai mare decât politica de migrație în sine. Aceasta semnalează epuizarea treptată a paradigmei ideologice care a dominat Europa după Războiul Rece – convingerea că istoria se îndreaptă inevitabil către guvernarea post-soberană, politica juridică și universalismul liberal fără frontiere. Noua realitate europeană este diferită. Războiul din Ucraina, crizele migrației din ultimul deceniu, terorismul islamist, anxietățile demografice, războiul hibrid și revenirea concurenței geopolitice au împins Europa înapoi spre logica statalității, a securității și a realismului strategic. În acest mediu, argumentele conservatoare apar din ce în ce mai puțin ca deviații ideologice și mai mult ca bun simț instituțional. Chiar și Comisia Europeană a salutat declarația, susținând că protejarea „securității societăților și frontierelor noastre” este esențială pentru politica UE în domeniul migrației. Această propoziție ar fi părut improbabilă din punct de vedere politic la Bruxelles în timpul punctului culminant al universalismului moral post-2015.
Astăzi apare într-o declarație oficială a Comisiei. Nimic din toate acestea nu înseamnă că Europa devine uniform conservatoare. Declarația nu rezolvă nici conflictele juridice și politice profunde din jurul migrației. Instanțele vor continua să intervină. ONG-urile vor continua să litigeze. Actorii progresiști vor continua să se opună cadrelor restrictive privind migrația.
Dar centrul de greutate s-a deplasat. Iar politica constă adesea în a recunoaște când se schimbă limbajul legitimității.
Chișinău contează pentru că instituțiile europene încep – cu prudență, imperfect, dar fără echivoc – să recunoască adevăruri asupra cărora conservatorii au insistat cu mult înainte ca acestea să devină la modă la nivel instituțional:
- că frontierele nu sunt imorale;
- că suveranitatea nu este extremism;
- că statele democratice au îndatoriri față de proprii cetățeni;
- că politica de migrație este inseparabilă de politica de securitate;
- că drepturile nu pot supraviețui fără ordine;
- și că arhitectura juridică a Europei nu poate rămâne credibilă din punct de vedere politic dacă ignoră permanent realitățile trăite de societățile europene.
Acesta este motivul pentru care declarația s-ar putea dovedi, în cele din urmă, mai importantă decât cred mulți astăzi.
Nu pentru că transformă radical legea peste noapte.
Ci pentru că arată că însăși conversația europeană se schimbă.