Subscribe
Există o Europă care îmbătrânește. O vedem în statistici, în proiecțiile demografice, în bugetele destinate pensiilor. Dar mai este ceva ce ar trebui să învățăm să observăm: ceea ce persoanele în vârstă continuă să facă pentru societatea europeană.
Pentru că o persoană în vârstă nu este doar cineva care primește o pensie, beneficiază de servicii medicale sau are nevoie de asistență. Adesea, aceasta este și cineva care susține familiile, are grijă de nepoți, își ajută copiii, consumă, călătorește, achiziționează servicii și continuă, în moduri diferite de cele ale muncii tradiționale, să participe la viața economică și socială.
Acestea fac parte din bogăția Europei, care rămâne în mare parte invizibilă.
Gândiți-vă la o scenă obișnuită. Ambii părinți lucrează. Copilul trebuie dus la școală, cineva trebuie să pregătească prânzul, să-l ducă la antrenamentele sportive, să stea lângă el când este bolnav. Adesea, acel „cineva” este un bunic. Aceștia nu primesc un salariu, nu emit facturi și nu apar în statisticile privind productivitatea. Și totuși, munca lor le permite părinților să lucreze, reduce cheltuielile familiei și contribuie în mod concret la stabilitatea familiei.
Potrivit Eurofound, aproximativ 45 % din populația Uniunii Europene oferă o formă sau alta de îngrijire neremunerată. Iar în țările în care familia joacă în continuare un rol central mai important, contribuția bunicilor poate fi și mai semnificativă: în Italia, Grecia și Cipru, de exemplu, bunicii participă la îngrijirea a peste un sfert dintre copiii cu vârste cuprinse între un an și doi ani, timp de cel puțin zece ore pe săptămână.
Asta înseamnă economie, chiar dacă nu-i spunem așa.
Există, de fapt, o muncă imensă care menține unitatea familiilor fără a trece prin intermediul pieței. În această economie informală, persoanele în vârstă ocupă un rol decisiv: ele ajută la creșterea copiilor, le oferă sprijin financiar copiilor lor și, atunci când pot, transferă resurse către generația următoare.
Chiar și pensiile, descrise adesea exclusiv ca o componentă a cheltuielilor publice, reprezintă venituri care se reinvestesc în economie: sunt cheltuite în magazine, restaurante, pentru transport, activități culturale, călătorii și servicii.
Comisia Europeană estimează în prezent că economia europeană a vârstnicilor se ridică la aproximativ 5,7 trilioane de euro, în urma unei creșteri de aproximativ 5 % pe an în perioada 2015-2025. Este o piață care cuprinde domenii precum sănătatea, turismul, transporturile, alimentația, tehnologia, educația și serviciile personale.
Dar a reduce totul la consum ar fi o altă greșeală.
Valoarea persoanelor în vârstă este, în primul rând, de natură relațională. În multe familii, ele sunt cele care asigură un punct de stabilitate atunci când viața copiilor lor devine tot mai nesigură. Ele oferă timp atunci când timpul este prețios, experiență atunci când deciziile sunt dificile și o prezență atunci când distanțele devin o povară.
Și, mai presus de toate, ele transmit.
O familie nu își transmite valorile doar prin intermediul educației formale. Le transmite prin gesturi repetate, povești, obiceiuri și responsabilități cotidiene. Un copil care crește alături de un bunic poate dobândi, aproape fără să-și dea seama, prin anecdote, proverbe și cântece pentru copii, o înțelegere a muncii, a sacrificiului, a respectării cuvântului dat, a grijii față de ceilalți și a respectului față de propria istorie.
În acest sens, persoanele în vârstă reprezintă mecanisme vii de transmitere intergenerațională.
Ele nu transmit doar amintiri. Ele transmit principii și moduri de a privi lumea.
Și tocmai această funcție riscăm să o pierdem atunci când privim bătrânețea doar ca pe o etapă de dependență tot mai mare.
Desigur, a vorbi despre valoarea persoanelor în vârstă nu înseamnă a ignora boala, singurătatea sau dependența. Înseamnă, însă, a respinge echivalarea dintre bătrânețe și pasivitate.
Un bărbat sau o femeie nu încetează să contribuie la societate în ziua în care nu mai lucrează. Contribuția lor ia pur și simplu o altă formă.
Din acest motiv, Europa ar trebui să promoveze nu doar o bătrânețe mai îndelungată, ci și una mai activă, mai independentă și mai în pas cu vremurile.
O persoană în vârstă care continuă să învețe este o persoană în vârstă care continuă să se implice.
Cultura învățării pe tot parcursul vieții ar trebui să devină o componentă firească a politicilor privind îmbătrânirea: cursuri, universități ale vârstei a treia, competențe digitale, limbi străine, cultură, noi tehnologii și formare profesională pentru cei care doresc să continue să lucreze. Nu pentru a-i obliga pe vârstnici să rămână productivi cu orice preț, ci pentru a le oferi posibilitatea de a-și păstra curiozitatea, independența și legătura cu vremurile în care trăiesc.
Comisia Europeană consideră că învățarea pe tot parcursul vieții și dobândirea de noi competențe reprezintă instrumente importante pentru menținerea persoanelor în vârstă active pe piața muncii și în societate, alături de incluziunea lor digitală.
Aceasta reprezintă o schimbare culturală importantă. De prea mult timp, ne-am imaginat viața ca pe o succesiune rigidă: mai întâi înveți, apoi lucrezi și, în final, te pensionezi. Însă creșterea speranței de viață face ca această împărțire în compartimente etanșe să fie din ce în ce mai puțin convingătoare.
Se poate continua să înveți și după vârsta de șaizeci de ani. Se poate continua să călătorești, să lucrezi, să predai, să te implici, să-ți construiești relații și chiar să dobândești competențe cu totul noi.
Prin urmare, longevitatea nu ar trebui să se rezume la a adăuga pur și simplu ani la viață. Ar trebui să aducă viață acelor ani.
Această perspectivă capătă o importanță deosebită într-o Europă care se confruntă cu o criză demografică. Pe măsură ce natalitatea scade și populația în vârstă de muncă se reduce treptat, rețelele familiale devin tot mai valoroase și, în același timp, tot mai fragile. Familii mai mici, copii care locuiesc departe de casă, ambii părinți care lucrează: toate aceste aspecte fac ca solidaritatea spontană, care odinioară putea fi considerată ceva de la sine înțeles, să devină din ce în ce mai dificilă.
În acest context, solidaritatea familială nu este o rămășiță a trecutului. Este o resursă pentru viitor.
Și aici problema persoanelor în vârstă capătă o dimensiune clar conservatoare.
O viziune conservatoare asupra societății nu ar trebui să se limiteze la a se întreba cât costă susținerea unei populații în curs de îmbătrânire. Ar trebui să se întrebe, de asemenea, câtă valoare creează generația mai în vârstă atunci când rămâne integrată în familie, în comunitate și în economie.
Pentru că conservarea nu înseamnă doar apărarea a ceea ce aparține trecutului. Înseamnă recunoașterea valorii instituțiilor și a legăturilor care și-au dovedit capacitatea de a menține coeziunea unei societăți.
Familia este una dintre aceste instituții. Reciprocitatea între generații este una dintre aceste forme de solidaritate. Transmiterea experienței este una dintre aceste forme de bogăție.
Timp de secole, viața socială s-a construit în jurul unei idei simple: a primi ceva de la generația anterioară, a construi pe parcursul propriei vieți și a transmite ceva generației următoare. Modernitatea a făcut ca acest lanț să devină mai complex, dar nu l-a făcut cu nimic mai puțin necesar.
Dimpotrivă, într-o societate fragilă din punct de vedere demografic, distrugerea acesteia poate deveni periculoasă.
Persoanele în vârstă nu sunt, așadar, doar cei care au nevoie de sprijinul tinerilor. Ele sunt, de asemenea, cele care, foarte adesea, îi sprijină pe tineri. Nu sunt doar beneficiarii solidarității: sunt și protagoniștii acesteia.
Contribuția lor este de natură economică, dar și educativă, emoțională și culturală. Ei păstrează poveștile de familie, tradițiile, abilitățile și amintirile. Iar dacă rămân activi, curioși și deschiși la schimbare, pot transmite moștenirea trecutului fără a deveni prizonieri ai acestuia.
Europa are nevoie de mai mulți tineri, de mai mulți copii și de familii care își pot permite să aibă copii. Dar tocmai pentru că se confruntă cu această provocare, nu își poate permite să considere longevitatea doar ca pe o problemă.
Trebuie să-și recunoască bogăția de care dispune deja.
Milioane de bărbați și femei care, după o viață întreagă de muncă, continuă să călătorească, să consume, să ajute, să aibă grijă de ceilalți, să învețe, să transmită amintiri și să țină familiile unite.
O avere care nu apare întotdeauna în bilanțuri.
Munca neremunerată.
O prezență care nu ajunge în știri.
Și totuși, fără aceste prezențe, multe familii europene ar descoperi cât de fragilă este, de fapt, societatea pe care am construit-o.
Persoanele în vârstă nu se află la marginea Europei viitoare. Ele fac parte din fundamentele acesteia: sunt păstrătorii memoriei, susținătorii prezentului și, atunci când rămân active și deschise către lume, tovarăși în călătoria spre viitor.