Finanțele publice ale Italiei sunt aprobate de piață, însă creșterea rămâne un test real

Roma câștigă credibilitate în fața investitorilor și a partenerilor din UE datorită disciplinei fiscale și scăderii deficitelor, însă creșterea slabă a PIB-ului și incertitudinea globală reprezintă o provocare pentru anii următori.

Italia încheie anul cu o ștampilă rară de aprobare din partea piețelor financiare și a instituțiilor europene deopotrivă. Angajamentul guvernului față de responsabilitatea fiscală și relativa stabilitate politică sub conducerea prim-ministrului Giorgia Meloni au liniștit investitorii, ducând spread-urile obligațiunilor la cele mai scăzute niveluri din 2009. Cu toate acestea, în spatele acestei evaluări pozitive se ascunde o realitate mai complexă: creșterea economică a încetinit brusc, iar țara se confruntă acum cu sarcina dificilă de a relansa ritmul fără a submina credibilitatea greu câștigată.

Conform celor mai recente estimări, creșterea PIB-ului Italiei în 2025 ar trebui să atingă doar 0,5 %, în scădere de la 0,7 % în 2024 și mai mult de jumătate față de prognoza de 1,2 % cu doar un an înainte. Această încetinire reflectă o combinație de factori externi și interni. Pe plan mondial, incertitudinea provocată de noile amenințări tarifare din partea SUA, de conflictele geopolitice actuale și de volatilitatea piețelor financiare a afectat puternic comerțul și investițiile internaționale. Pe plan intern, după cum a remarcat OCDE, consolidarea fiscală în sine a frânat creșterea prin limitarea cheltuielilor finanțate prin deficit.

Cu toate acestea, consolidarea finanțelor publice a fost în mare măsură inevitabilă. Datoria publică a Italiei rămâne masivă, depășind 136% din PIB, o povară îngreunată de costurile persistente ale stimulentelor pentru construcții „Superbonus” introduse de guvernele anterioare. Acești factori au forțat Roma să strângă frâiele pungii. Rezultatul a fost semnificativ: diferențialul dintre obligațiunile guvernamentale italiene și cele germane a scăzut la aproximativ 70 de puncte de bază, ceea ce se traduce prin economii substanțiale la plata dobânzilor datoriei și prin creșterea încrederii investitorilor.

Această încredere a fost consolidată de un val de decizii pozitive din partea agențiilor internaționale de rating, ceea ce Italia nu a mai văzut de zeci de ani. La sfârșitul lunii noiembrie, Moody’s a îmbunătățit ratingul Italiei de la Baa3 la Baa2, prima sa îmbunătățire în 23 de ani. DBRS a urmat în octombrie, ridicând Italia din nou în categoria „A” (A scăzut), în timp ce Fitch îi ridicase deja ratingul la BBB+ în septembrie. Aceste mișcări sunt cruciale pentru o țară care trebuie să refinanțeze în mod regulat o datorie publică care, în termeni absoluți, a atins un nou record de 3 131,7 miliarde EUR în octombrie, potrivit Băncii Italiei.

Pe plan fiscal, Italia a obținut, de asemenea, puncte la Bruxelles. Se așteaptă ca deficitul, estimat în prezent la aproximativ 3% din PIB, să scadă sub pragul UE, deschizând calea pentru suspendarea procedurilor de deficit excesiv încă din primăvara anului viitor. Proiecțiile guvernului indică o scădere constantă a deficitului până la 2,8% în 2026, 2,6% în 2027 și 2,3% în 2028. În același timp, se preconizează că raportul datorie/PIB se va stabiliza și va începe o scădere treptată începând cu 2027, în ciuda costurilor ridicate ale politicilor anterioare.

Cu toate acestea, perspectivele de creștere rămân fragile. Tensiunile comerciale declanșate în timpul erei Trump, care au reapărut în mod neașteptat, au creat o incertitudine prelungită pe care puțini o anticipau în urmă cu un an. Combinați cu impactul economic al conflictelor în curs, acești factori au limitat modelul de creștere al Italiei bazat pe exporturi. În consecință, provocarea pentru Italia – și pentru zona euro în general – este de a-și regândi sursele de creștere, mutând motorul de la exporturi la cererea internă.

Această sarcină este complicată de contextul european mai larg. Germania, cândva puterea economică a continentului, se confruntă cu dificultăți, înregistrând doar o creștere marginală după o recesiune în 2024. Franța, între timp, se confruntă cu instabilitate politică și cu o rată a datoriei în creștere rapidă, care depășește acum 117% din PIB. În acest context, disciplina fiscală relativă a Italiei iese în evidență, dar nu poate compensa singură o economie europeană lentă.

În viitor, se preconizează că o atenuare treptată a tensiunilor comerciale va sprijini comerțul internațional al Italiei, în timp ce diversificarea către piețele din America Latină, Golf și Asia ar putea reduce dependența de partenerii tradiționali. Se preconizează o creștere de 0,7% atât în 2026, cât și în 2027, ajungând la 0,8% în 2028, determinată din ce în ce mai mult de consumul intern și de investiții. Un rol-cheie îl vor juca și efectele de propagare ale investițiilor finanțate prin Planul de redresare și reziliență al UE (PNRR).

Legea bugetului de 22 de miliarde EUR a guvernului reflectă echilibrul dintre consolidare și creștere. Deși constrânsă de disciplina fiscală, aceasta introduce măsuri menite să stimuleze puterea de cumpărare și investițiile. Cea mai importantă dintre acestea este reducerea celei de-a doua tranșe a impozitului pe venitul persoanelor fizice, reducând rata de la 35% la 33% pentru persoanele cu venituri medii, ca urmare a reducerii de anul trecut a impozitului pentru veniturile mici. Printre măsurile suplimentare se numără stimulente pentru întreprinderi prin majorarea deducerilor pentru depreciere, noi fonduri pentru tranziția digitală și industrială, reduceri specifice ale impozitului pe muncă și sprijin pentru reînnoirea contractelor.

Pe scurt, Italia și-a recâștigat credibilitatea și stabilitatea. Următorul pas – și cel mai dificil – va fi transformarea acestei încrederi în creștere durabilă.

Alessandro Fiorentino