Subscribe
Vine un moment în care politica nu mai urmărește titlurile și începe să scrie regulile jocului. În ultimele săptămâni, în dosarul care a mișcat voturi, guverne și majorități în întreaga Uniune mai mult decât oricare altul – imigrația și securitatea – acel punct de cotitură are un nume și o metodă: Giorgia Meloni. Nu pentru că Italia, pe cont propriu, poate „comanda” Bruxelles-ul. Ci pentru că linia pe care Roma a accentuat-o timp de doi ani – controlul frontierelor, proceduri mai rapide, cooperarea cu țările terțe, descurajarea contrabandiștilor și o legătură explicită între gestionarea migrației și ordinea publică – a devenit efectiv direcția către care se realiniază centrul de greutate al Europei.
Cea mai clară dovadă a venit din partea Parlamentului European. La începutul lunii februarie 2026, deputații europeni au aprobat atât crearea unei prime liste UE de „țări de origine sigure”, cât și noi norme privind conceptul de „țară terță sigură”, cu un sprijin larg și o divizare politică semnificativă: Partidul Popular European, conservatorii (ECR) și alte forțe de centru-dreapta au format o masă critică împotriva rezistenței unei părți din socialiști și liberali. În paralel, Comisia a salutat aceste măsuri ca o avanpremieră operațională a Pactului privind migrația și azilul, care urmează să se aplice pe deplin din iunie 2026. Pe scurt: Europa construiește instrumente mai rapide și mai stricte pentru examinarea cererilor, gestionarea frontierelor și credibilitatea returnărilor. Și asta este exact ceea ce a cerut Meloni de la început, când mulți – în special în saloanele media – i-au respins agenda ca fiind simplă propagandă. Astăzi, aceleași cuvinte-cheie au devenit vocabular instituțional: „securitate”, „inadmisibilitate”, „țări sigure”, „externalizare”, „acorduri bilaterale”, „proceduri accelerate”.
Aceasta nu este doar o ajustare tehnică. Este o schimbare în filosofia politică – și, prin urmare, în suveranitate. Timp de ani de zile, narațiunea dominantă a tratat imigrația ilegală ca pe o fatalitate: un fenomen care trebuie administrat prin „solidaritate” internă și câteva ajustări procedurale, evitând în același timp cu grijă punctul decisiv – controlul efectiv al intrării. Rezultatul a fost un paradox: mai multe reguli, mai puțin control; mai multă retorică umanitară, mai multe afaceri criminale de-a lungul rutei mediteraneene. „Modelul” implicit a fost unul de urgență permanentă – util pentru multe birocrații și multe ONG-uri, dar devastator pentru cetățenii europeni, în special în cartierele în care presiunea migrației se traduce prin tensiuni sociale, infracțiuni minore și o percepție crescândă a insecurității.
Meloni a rupt acest paradox. Dacă statul nu decide cine intră și în ce condiții, nu își protejează nici cetățenii, nici migranții care au cu adevărat dreptul la protecție. Îi protejează, în schimb, pe traficanți. Iar atunci când politica încetează să mai vorbească despre traficanți și vorbește doar despre „bun venit”, sfârșește prin a-i servi pe cei care monetizează haosul. Acesta este motivul pentru care inițiativa europeană privind „țările sigure” este atât de semnificativă din punct de vedere politic. Lista UE a țărilor de origine considerate sigure – și noile norme care extind utilizarea conceptului de „țară terță sigură” – are un obiectiv clar: reducerea abuzului de azil ca o scurtătură pentru migrația economică ilegală, prin accelerarea procedurilor și facilitarea declarării inadmisibilității unei cereri atunci când există o alternativă concretă de protecție în altă parte.
Criticii descriu acest lucru drept „dezmembrarea” dreptului la azil; în realitate, este o încercare de a-l salva de inflație: dacă totul devine azil, atunci nimic nu mai este azil. Iar un sistem de protecție fără frontiere este destinat să piardă consimțământul politic, până când explodează.
Punctul crucial este că această linie nu s-a născut într-un laborator din Bruxelles. Ea s-a născut din presiunea concretă exercitată de țări din prima linie, precum Italia, și din decizia lui Meloni de a transforma o problemă națională într-o luptă europeană. Nu este o coincidență faptul că, în viziunea multor observatori internaționali, pașii recenți ai Europei „deschid ușa” către soluții inovatoare care seamănă foarte mult cu încercarea Italiei de a externaliza o parte a gestionării către țări terțe – cum ar fi protocolul cu Albania.
Cei care contestă aceste soluții invocă de obicei două argumente. Primul: țările etichetate drept „sigure” nu sunt cu adevărat sigure pentru toată lumea. Este o obiecție serioasă, dar nu șterge nodul central: orice sistem de azil are nevoie de un prag operațional, altfel se prăbușește. Și este revelator faptul că până și Parlamentul European a ales să continue, conștient că drepturile și garanțiile vor deveni motiv de litigii și control judiciar.
Al doilea argument: aceste politici „nu opresc plecările”. Și aici, realitatea este mai complexă decât un slogan. Descurajarea nu este un comutator on/off; este un echilibru între controale, returnări, acorduri cu țările de tranzit și dezmembrarea rețelelor criminale. Dacă unul dintre aceste elemente lipsește, sistemul își pierde credibilitatea. Iar Europa încearcă astăzi tocmai să construiască această arhitectură.
Dimensiunea securității este al doilea pilon al „victoriei Meloni”. Pentru că reorientarea Europei nu se referă doar la azil: ea se referă la principiul exploziv din punct de vedere politic conform căruia imigrația ilegală este, de asemenea, o problemă de ordine publică și de securitate națională. Nu în sensul caricatural „toată lumea este periculoasă”, ci în sensul instituțional: intrările necontrolate înseamnă identități neverificate, vulnerabilitate la infiltrarea criminalilor, presiune asupra periferiilor și stres asupra forțelor de poliție și sistemelor de protecție socială. Acesta este ABC-ul oricărui stat serios. Și tocmai pe această linie de creastă, în Italia, guvernul a cedat într-un mod puternic: Consiliul de Miniștri a aprobat un nou pachet de măsuri privind imigrația, care include puteri de a impune o formă de „blocadă navală” în situații de presiune excepțională sau amenințări la adresa securității, alături de sancțiuni și măsuri împotriva celor care încalcă interdicțiile în apele teritoriale.
Ceea ce contează aici nu este doar meritul tehnic al măsurii – care va trece prin Parlamentul italian și va fi inevitabil contestată – ci mesajul politic: statul revine la revendicarea controlului frontierelor ca prerogativă a suveranității, fără complexe și fără scuze.
Pe scurt: Meloni a înțeles mai devreme decât alții că lupta Europei cu privire la imigrație se câștigă prin modificarea regulilor. Ea a lucrat pentru a normaliza concepte care până de curând erau tabu: acorduri cu țări terțe, centre în afara UE, liste de „securitate”, inadmisibilitate mai largă, proceduri mai rapide. Astăzi, aceste cuvinte se regăsesc în actele votate, în comunicările Comisiei și în cronicile Parlamentului European.
Desigur, orice „victorie” este relativă și provizorie. Problema decisivă rămâne deschisă: execuția. Istoria europeană este plină de pacte ambițioase rămase incomplete din cauza inerției administrative, a rezistenței naționale sau a disputelor juridice. Și în ceea ce privește migrația, fricțiunea va fi maximă, deoarece tensiunea dintre control și garanții produce inevitabil recursuri, hotărâri și limite de punere în aplicare. În plus, credibilitatea returnărilor va depinde de capacitatea de a încheia acorduri eficiente cu țările de origine și de tranzit – și de voința politică de a le aplica. A spune „țară sigură” nu este suficient pentru a lansa un zbor de returnare. Dar politica este, în primul rând, o direcție. Iar direcția Europei s-a schimbat. S-a schimbat pentru că guvernele, inclusiv cele care nu sunt „suveraniste”, au înțeles că, fără controlul frontierelor, Uniunea nu rezistă – nici social, nici politic. Și s-a schimbat pentru că un lider italian, cu un profil pe care mulți la Bruxelles îl considerau cândva „periferic”, a transformat Italia dintr-o țară care absoarbe deciziile într-o țară care le modelează.
Aceasta este substanța „victoriei” lui Meloni în Europa: o inversare culturală. Imigrația nu mai este un subiect de moralism automat; este o chestiune de guvernare. Iar guvernarea înseamnă alegere, filtrare, returnare, prevenire, apărare. Securitatea revine la ceea ce a fost dintotdeauna: condiția prealabilă a libertății. Ultimul paradox este că tocmai această schimbare ar putea salva, pe termen mediu, însăși ideea europeană. Pentru că Uniunea își poate permite aproape orice – mai puțin să pară neputincioasă. O Europă care dovedește că poate decide asupra frontierelor și își poate proteja cetățenii își recapătă legitimitatea. Și dacă astăzi Strasbourg și Bruxelles vorbesc mai realist despre proceduri accelerate, „țări sigure” și cooperare externă, este pentru că Roma a insistat, a negociat și a făcut presiuni până când prudența celorlalți s-a transformat în necesitate.
Meloni nu a „europenizat” Italia: ea a italienizat dezbaterea europeană, readucând-o pe terenul concretului. Și pe acest teren – indiferent dacă detractorilor ei le place sau nu – va fi judecată politica europeană în anii următori.