Subscribe
Ani de zile, Europa s-a convins că confruntarea cu rachete la scară largă aparține unui alt secol. Continentul vorbea limbajul puterii de reglementare, al interdependenței economice, al tranzițiilor ecologice și al stabilității post-Război Rece, în timp ce descurajarea strategică a devenit treptat o preocupare secundară, delegată în mare parte structurilor NATO și garanțiilor americane. Războiul din Ucraina a spulberat multe dintre aceste ipoteze. Noua lansare de către Rusia a rachetei balistice cu rază intermediară de acțiune „Oreshnik” marchează un alt pas în această transformare.
Aceasta nu este doar o altă escaladare în dinamica câmpului de luptă dintre Moscova și Kiev. Este un semnal strategic îndreptat către Europa însăși.
Potrivit rapoartelor citate de Euronews, președintele ucrainean Volodymyr Zelenskyy a declarat că Rusia a folosit din nou racheta Oreshnik în regiunea Kiev în timpul unui atac la scară largă care a implicat zeci de rachete și sute de drone. Moscova a confirmat ulterior atacul, descriindu-l drept represalii pentru presupusele atacuri ucrainene asupra unor ținte civile.
Importanța militară a sistemului Oreshnik este substanțială. Oficialii ruși îl descriu ca fiind o rachetă balistică cu rază intermediară de acțiune capabilă să lovească ținte aflate la o distanță cuprinsă între 3 000 și 5 500 de kilometri. Dacă este precisă, această rază de acțiune pune efectiv la îndemână cea mai mare parte a Europei. Și mai important, se crede că racheta este capabilă nuclear.
Acest fapt schimbă ecuația psihologică a războiului.
Europa nu se mai confruntă exclusiv cu un conflict regional convențional la granița sa estică. Ea se confruntă din ce în ce mai mult cu revenirea coerciției strategice prin puterea rachetelor cu rază lungă de acțiune – aceeași logică care a dominat cele mai periculoase decenii ale Războiului Rece. Kremlinul înțelege foarte bine că valoarea militară a acestor sisteme se extinde dincolo de utilizarea lor cinetică. Adevărata lor putere constă în incertitudine, intimidare și presiune politică.
Atunci când un stat lansează o rachetă balistică cu rază intermediară de acțiune nucleară în timpul unui război în curs în Europa, acesta nu atacă doar infrastructura militară. Acesta modelează imaginația strategică a unui întreg continent.
Acest lucru explică reacțiile europene neobișnuit de puternice. Cancelarul german Friedrich Merz ar fi descris atacul drept o „escaladare nechibzuită”, în timp ce președintele francez Emmanuel Macron a caracterizat utilizarea rachetei drept o dovadă atât a impasului în care se află efortul de război al Rusiei, cât și a unei extinderi periculoase a conflictului. Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a susținut că atacurile au demonstrat „brutalitatea și disprețul Kremlinului atât pentru viața umană, cât și pentru negocierile de pace”. Șeful politicii externe a UE, Kaja Kallas, a mers chiar mai departe, descriind desfășurarea ca fiind „o manevră nucleară nechibzuită”.
Un astfel de limbaj este important deoarece dezvăluie o conștientizare crescândă în cercurile de conducere europene: continentul intră într-o nouă eră a rachetelor.
Timp de decenii, Europa a beneficiat de un mediu strategic modelat de tratate, predictibilitate și presupunerea că pragurile de escaladare vor rămâne stabile. Însă multe dintre aceste cadre s-au erodat. Prăbușirea Tratatului INF a eliminat deja unul dintre pilonii-cheie care limitau desfășurarea rachetelor cu rază intermediară de acțiune. Războiul din Ucraina a accelerat militarizarea flancului estic al Europei. Apariția unor sisteme precum Oreshnik introduce acum un alt factor destabilizator: fuziunea dintre războiul convențional, ambiguitatea nucleară și descurajarea din era hipersonică.
Acesta este exact momentul în care perspectiva strategică conservatoare devine relevantă.
Conservatorii europeni susțin de mult timp că pacea nu poate supraviețui fără o descurajare credibilă. Stabilitatea nu este menținută doar prin declarații, ci prin capacitate militară, rezistență industrială și seriozitate politică. Episodul Oreshnik întărește dramatic acest argument.
Problema cu care se confruntă Europa în prezent nu este doar o lipsă de arme. Este consecința acumulată a deceniilor în care apărarea a fost retrogradată din punct de vedere politic, în timp ce dependența a fost normalizată. Multe state europene au redus cheltuielile militare pornind de la premisa că un conflict interstatal la scară largă pe continent a devenit structural imposibil. Industriile strategice au fost neglijate. Sistemele de apărare aeriană au fost insuficient modernizate. Producția de muniții a scăzut. Dependența energetică de puterile autoritare s-a extins. Clase politice întregi au îmbrățișat iluzia că numai integrarea economică ar putea neutraliza definitiv rivalitatea geopolitică.
Ucraina a distrus această iluzie. Oreshnik adâncește prăbușirea acesteia.
Atacul raportat a demonstrat încă o dată amploarea abordării rusești a armelor combinate: rachete balistice, rachete de croazieră și sute de drone utilizate simultan pentru a satura sistemele defensive. Potrivit rapoartelor, chiar și infrastructura și zonele urbane puternic protejate au suferit daune, inclusiv instalațiile legate de radiodifuzorul public german ARD din Kiev.
Acest lucru este important din punct de vedere strategic, deoarece arhitectura actuală de apărare aeriană și antirachetă a Europei rămâne fragmentată și inegală. Unele țări dispun de capacități avansate, altele rămân periculos de expuse. Un continent construit în jurul unor societăți deschise, a unei infrastructuri dense și a unor economii puternic urbanizate este în mod inerent vulnerabil la loviturile de precizie cu rază lungă de acțiune.
În termeni practici, problema Oreshnik forțează Europa să se confrunte simultan cu mai multe realități incomode.
În primul rând, apărarea antirachetă nu mai poate fi tratată ca o capacitate de nișă. Ea trebuie să devină o prioritate continentală. Rețelele de apărare aeriană, sistemele antibalistice, integrarea radarelor și capacitățile de interceptare cu reacție rapidă nu mai sunt investiții opționale pentru viitor; acestea sunt necesități strategice imediate.
În al doilea rând, baza industrială de apărare a Europei necesită o reconstrucție la scară largă. Autonomia strategică nu poate exista fără capacitate de producție. Un continent incapabil să producă suficiente rachete, interceptoare, drone și sisteme de război electronic nu poate descuraja în mod credibil adversarii de același nivel.
În al treilea rând, sprijinul pentru Ucraina este din ce în ce mai direct legat de propria arhitectură de securitate a Europei. Aceasta nu este doar o chestiune umanitară sau ideologică. Dintr-un punct de vedere strategic dur, Ucraina funcționează în prezent ca linie avansată de apărare continentală europeană împotriva revizionismului militar rusesc. Fiecare lecție învățată pe câmpurile de luptă ucrainene cu privire la interceptarea rachetelor, războiul cu drone și războiul electronic are implicații directe asupra planificării securității NATO și UE.
În al patrulea rând, amenințarea rachetelor consolidează necesitatea coeziunii politice în rândul aliaților europeni. Doctrina strategică a Moscovei s-a bazat în mod constant pe exploatarea ezitării, fragmentării și fricii în cadrul democrațiilor occidentale. Sistemele cu rază intermediară de acțiune precum Oreshnik sunt valoroase nu numai datorită capacității lor distructive, ci și pentru că pot intensifica diviziunile politice din interiorul Europei. Percepțiile diferite ale amenințărilor între Europa de Est și Europa de Vest, disputele privind cheltuielile militare, dezacordurile privind riscurile de escaladare – toate devin puncte de presiune.
Acesta este motivul pentru care răspunsul conservator nu poate consta doar în alarmism retoric. Este nevoie de maturitate strategică.
Europa nu are nevoie de panică. Ea are nevoie de descurajare.
Aceasta înseamnă reconstruirea credibilității militare, evitând în același timp aventurismul nechibzuit. Aceasta înseamnă consolidarea NATO fără abandonarea importanței suveranității naționale și a capacităților naționale de apărare. Înseamnă să înțelegem că diplomația fără putere dură devine fragilă în fața actorilor revizioniști dispuși să escaladeze coercitiv.
Apariția unor sisteme precum Oreshnik poate accelera, de asemenea, propriile programe europene de dezvoltare a rachetelor și hipersonicelor. Mai multe state europene își sporesc deja investițiile în tehnologii de atac și interceptare de nouă generație. În termeni strategici, logica este inevitabilă: atunci când adversarii dobândesc sisteme mai rapide, cu rază de acțiune mai lungă și mai greu de interceptat, descurajarea necesită o adaptare simetrică.
Acest lucru are consecințe enorme pentru viitorul politicii europene de securitate.
Modelul european de după Războiul Rece a fost construit pe baza presupunerii că integrarea economică și cadrele instituționale ar putea marginaliza progresiv concurența militară dură. Această eră se încheie. Revenirea coerciției rachetelor înseamnă că continentul reintră într-o condiție istorică despre care mulți europeni credeau că a dispărut definitiv: una în care geografia, capacitatea militară și vulnerabilitatea strategică definesc din nou realitatea politică.
Conservatorii din întreaga Europă au avertizat de ani de zile că istoria nu s-a încheiat, că suveranitatea încă contează și că civilizațiile incapabile să se apere singure devin în cele din urmă dependente de alții pentru securitatea lor. Episodul Oreshnik nu confirmă doar aceste avertismente. El demonstrează cât de repede poate reveni realitatea strategică atunci când disuasiunea se erodează.
Europa se confruntă acum cu o întrebare definitorie.
Va continua să se comporte ca un bloc economic postistoric sau va accepta în cele din urmă responsabilitatea de a fi o putere geopolitică capabilă să își apere civilizația, infrastructura și cetățenii într-o lume tot mai periculoasă?
Răspunsul va influența continentul mult dincolo de Ucraina.