Subscribe
Intervenția recentă a parlamentului irlandez cu privire la politica de imigrare a marcat o schimbare care a fost construită în liniște timp de luni de zile, dar care s-a cristalizat doar atunci când a fost declarată oficial. Ceea ce a ieșit la iveală în timpul dezbaterii din Dáil din 5 noiembrie 2025 nu a fost circuitul familiar de evaziuni și asigurări, ci o recunoaștere sinceră din partea ministrului justiției, afacerilor interne și migrației, Jim O’Callaghan: sistemul de azil al Irlandei se află acum într-o „criză”.
Momentul contează. Irlanda a primit 18 500 de cereri de protecție internațională în 2024, contribuind la aproximativ 45 000 de cereri în ultimii trei ani. Aceste niveluri au exercitat o presiune susținută asupra locuințelor, serviciilor publice, poliției și coeziunii comunitare. Chiar și insistențele anterioare ale guvernului că sistemul este funcțional s-au prăbușit sub greutatea acestor cifre.
Acest pivot retoric semnalează mai mult decât o concesie tactică. Reflectă o retragere lentă din practica de lungă durată a guvernului de a respinge îngrijorările cu privire la volumul migrației ca fiind isterice sau extremiste. Timp de ani de zile, cei care au tras semnale de alarmă au fost caricaturizați ca fiind de „extremă dreaptă”, chiar și atunci când au descris constrângeri de capacitate de bază. Dezbaterea a demonstrat că acest reflex a devenit nesustenabil, fiind înlocuit de o recunoaștere tacită a faptului că publicul a avut dreptate în ceea ce privește elementele fundamentale.
Din punctul de vedere al ECR, schimbarea Irlandei se face ecoul unor argumente avansate de mult timp la nivelul UE: politica în domeniul migrației trebuie să se bazeze pe suveranitate, pe o aplicare credibilă și pe o contabilitate onestă, nu pe teatru moral sau negaționism.
Declanșatorul imediat al dezbaterii a fost o serie de incidente foarte mediatizate, inclusiv un incendiu provocat la un centru IPAS din Drogheda și tulburări în Citywest în urma presupusei agresiuni sexuale a unei fete de 10 ani. În cuvântul său de deschidere, O’Callaghan a citat datele CSO care arată că 149 200 de imigranți vor intra în Irlanda până în aprilie 2024, dintre care 86 800 din afara UE, comparativ cu 70 000 de emigranți. Dezechilibrul este acum imposibil de ignorat din punct de vedere politic.
De asemenea, el a declarat fără menajamente: „Nu suntem în măsură să îi primim pe toți cei care sosesc”. Au urmat datele privind punerea în aplicare: 81% din cererile în primă instanță sunt respinse, iar apelurile au succes în doar 25-30% din cazuri. În 2025, au fost emise 3 877 de ordine de expulzare, fiind înregistrate 1 770 de expulzări, deși absența controalelor la ieșire face ca verificarea să fie dificilă, iar adevărata rată de executare neclară.
Ministrul de stat responsabil cu migrația, David Brophy, a apărat contribuțiile economice ale migrației, dar a recunoscut că sistemul trebuie să devină „bazat pe norme” și „planificat” până în 2026. Acesta a subliniat îmbunătățirile operaționale: Biroul de protecție internațională a crescut de la 143 de angajați în 2019 la 620 în prezent, permițând 14 000 de decizii în primă instanță în 2024, față de 8 500 în anul precedent. Obiectivul pentru 2025 este de 20 000. Un program pilot asigură deja procesarea în 12 săptămâni pentru solicitanții din Georgia, Brazilia și India – un model care urmează să fie integrat în legislație până în iunie 2026.
Brophy a evidențiat, de asemenea, un pivot spre cazare de stat pentru a reduce dependența de contractori privați și a reduce cheltuielile anuale IPAS de 1,2 miliarde €. „Avem nevoie de o conversație națională matură, bazată pe fapte”, a spus el, „nu una în care preocupările reale sunt respinse ca rasism”.
Partidele de opoziție nu au fost convinse. Deputații Sinn Féin au catalogat sistemul drept „stricat” și „disfuncțional”, subliniind că din cele 2 403 ordine de deportare emise în 2024, doar 156 au fost confirmate. În septembrie 2025, mai puțin de 10 % din ordine fuseseră executate. Pearse Doherty a condamnat cheltuielile IPAS „uluitoare” direcționate către un grup restrâns de operatori privați, solicitând divulgarea tuturor contractelor.
Partidul Laburist a salutat dezbaterea, dar a criticat proasta gestionare persistentă, observând că, chiar și cu o scădere de 16 % a migrației nete (59 700) până în aprilie 2025, timpul mediu de procesare rămâne de 2,5 ani pentru cazurile standard și de 15 luni pentru cele accelerate. Social-democrații au acuzat guvernul de „fluierături de câine”, susținând că miniștrii validează acum aceleași preocupări pe care le-au denunțat anterior.
O mare parte a atenției s-a concentrat asupra schimbărilor politice ale Taoiseach Micheál Martin și Tánaiste Simon Harris. Paul Lawless, TD Aontú, care a criticat mult timp politica în materie de azil, a observat sec că, deși schimbarea de ton a guvernului a fost binevenită, „a fost ceva despre care am vorbit foarte mult timp și pentru care am fost condamnați”.
Pivotul Irlandei reflectă mișcări mai ample din întreaga UE. Mai multe state membre și-au înăsprit regimurile de azil: Danemarca a pus în aplicare contribuții în funcție de venit; negocierile de coaliție ale Germaniei din 2025 au eșuat în privința plafoanelor de azil; Suedia a introdus praguri obligatorii de limbă și de angajare pentru noii veniți după alegerile din 2022. Aceste schimbări marchează o tranziție continentală de la poziția de ușă deschisă din perioada 2015-2020 către un model centrat pe aplicare.
Adoptarea de către Irlanda a Noului Pact privind migrația și azilul, pus în aplicare începând din 2024, consolidează această traiectorie. Mecanismele de solidaritate ale Pactului – sprijin direct acordat statelor din prima linie în schimbul unor contribuții financiare sau al relocărilor – au ridicat probleme de suveranitate. Irlanda a optat pentru majoritatea dispozițiilor, inclusiv pentru un plan de desfășurare a 30 de membri ai personalului EUAA pentru a sprijini procesarea, dar rămân întrebări cu privire la supraveghere și la puterea de decizie. ECR a avertizat în mod repetat împotriva cotelor obligatorii de redistribuire și a restricțiilor privind dreptul de veto național.
În întreaga Uniune, presiunea se intensifică. Cancelarul german Friedrich Merz a recunoscut că cererile au atins niveluri „nesustenabile”. Guvernul suedez continuă să își înăsprească poziția. Italia și Grecia fac presiuni pentru accelerarea procedurilor la frontieră, în timp ce Ungaria și Polonia mențin sisteme naționale mai stricte. Aceste dinamici au remodelat linia de bază a politicii: aplicarea legii, procedurile accelerate și eligibilitatea mai strictă nu mai sunt elemente aberante, ci caracteristici esențiale ale politicii UE.
Brophy a surprins această schimbare când a spus: „În Europa, fiecare țară se confruntă cu aceeași provocare. Irlanda reflectă acum multe dintre aceste măsuri”. Recalibrarea Irlandei trebuie privită în acest context.
Cu 63,5 milioane EUR alocate din Fondul pentru azil, migrație și integrare, Irlanda își propune să alinieze măsurile de integrare la capacitatea de absorbție. Pentru ECR, aceste evoluții confirmă pozițiile de lungă durată: migrația trebuie gestionată la sursă, prin investiții în diplomație, în infrastructura de frontieră și în parteneriate cu statele de origine – inclusiv în Balcanii de Vest și în Africa de Nord.
În esența sa, poziția ECR sprijină Convenția de la Geneva, apărând în același timp suveranitatea națională. Aceasta înseamnă partajarea transparentă a datelor, asistență semnificativă din partea EUAA și termene de prelucrare realiste – nu scheme coercitive sau responsabilitate diluată.
Propria istorie a Irlandei complică răspunsul acesteia. Timp de decenii, politica de imigrare a fost modelată de o imagine de sine a excepționalismului umanitar legat de diaspora. Înainte de pandemie, cererile de azil depășeau rareori 4 000 pe an. Creșterea bruscă la 45 000 între 2022 și 2024 a copleșit sistemele concepute pentru o fracțiune din acest volum.
Răspunsurile inițiale ale guvernului au acordat prioritate compasiunii, inclusiv derogări extinse pentru sosirile din Ucraina și extinderea IPAS de urgență. Însă planificarea deficitară a intensificat tensiunile locale. Protestele au fost în mod obișnuit calificate drept „de extremă dreapta” de către personalități de rang înalt – inclusiv de Taoiseach în 2023. Consultările comunitare cu privire la noile centre au fost minime, după cum s-a văzut în Dundrum în 2024, când singurul hotel din oraș a fost transformat într-un centru IPAS fără a fi anunțat în prealabil. Eșecurile în punerea în aplicare, inclusiv ratele scăzute de executare a deportărilor și deficiențele grave în cazurile care implică minori neînsoțiți, au alimentat și mai mult neîncrederea.
Recunoașterea de către O’Callaghan a „eșecurilor din trecut în implicarea comunității” reflectă o recunoaștere pragmatică a faptului că poziția anterioară era nesustenabilă. Dar costul politic al acestor pași greșiți anteriori a fost sever. Cu violențele care au izbucnit recent în jurul unui centru de azil din Drogheda – condamnate de toate partidele drept „tentativă de crimă” – răbdarea publicului este pe sfârșite. A apărut un consens între partide în jurul unei realități de bază: volumul cererilor a depășit capacitatea.
Reformele propuse includ acum contribuții din partea rezidenților IPAS care au un loc de muncă, semnalând o evoluție către echitate financiară și împărțirea sarcinilor. Programul de guvernare se angajează, de asemenea, să raționalizeze furnizarea de cazare prin reducerea dependenței de contractanții privați, care absorb în prezent cea mai mare parte a cheltuielilor anuale de 1,2 miliarde EUR.
Privind în perspectivă, testul decisiv va veni în momentul punerii în aplicare. Strategia 2026 trebuie să acorde prioritate cazării gestionate de stat, aplicării credibile a legii și controlului eficient la frontieră pentru a descuraja mișcările secundare și „căutarea azilului”. Termenele de prelucrare trebuie respectate în practică, nu doar declarate. Sistemul își va recăpăta integritatea numai cu termene executorii și responsabilitate operațională.
Pentru ECR, pivotul Irlandei consolidează un principiu fundamental: suveranitatea nu este opoziția față de migrație, ci cadrul prin care aceasta devine gestionabilă. Pe măsură ce mecanismele de punere în aplicare la nivelul UE se înăspresc – prin termene limită de 12 săptămâni, protocoale de returnare și proceduri de frontieră consolidate – Irlanda are acum ocazia de a dezvolta un model coerent, bazat pe capacități.
Provocarea nu constă doar în a schimba retorica, ci și în a trece la fapte. Numai atunci Irlanda va găsi echilibrul între compasiune și control pe care centrul politic nu a reușit să îl ofere și pe care alegătorii, comunitățile și serviciile de primă linie îl cer de ani de zile.