Rețeta lui Atreju: Chiar și străinii se simt ca acasă

Există un moment, la sosirea în grădinile Castel Sant’Angelo, când Atreju încetează să mai fie „un eveniment” și devine pur și simplu un loc. Nu trebuie să știi cine vorbește pe scena principală, nici să porți programul în buzunar. Trebuie doar să urmărești curentul: familii care cară patine și rucsacuri, grupuri mici de adolescenți care își încălzesc mâinile în jurul unei băuturi calde, cupluri mai în vârstă care au venit „să vadă cum este”, turiști care dau peste un sat de Crăciun chiar în centrul Romei ca și cum ar fi o surpriză de sezon.

Scena funcționează pentru că accesul este prima declarație de intenție: intrare liberă, fără ecusoane, fără un prag care trebuie trecut doar pe bază de invitație. Și într-o țară în care politica devine adesea o incintă împrejmuită (sau un studio de televiziune), aici se încearcă altceva: o piață construită, dar prin care poți trece fără a fi nevoit să îți declari loialitatea. Atreju 2025 – desfășurat între 6 și 14 decembrie – a fostprezentat în mod explicit ca un mare sat de Crăciun în inima orașului: tarabe, produse locale și un patinoar destinat atât adulților, cât și copiilor. Primul impact nu este ideologic; este logistic și senzorial. Lumini și lemn, miros de mâncare, cozi care se mișcă fără tensiune, un fel de ordine informală care face ca spațiul să pară locuibil.

Patinoarul devine centrul emoțional – nu pentru că este spectaculos, ci pentru că este familiar. Este un gest simplu: dacă vrei, poți sta fără să asculți pe nimeni. Dacă vrei, poți să treci, să cumperi un mic cadou, să petreci o jumătate de oră și să pleci. Este un mod foarte concret de a spune: acesta nu este doar pentru cei care aparțin deja. Și aici „rețeta” lui Atreju devine clară: nu încearcă să te convingă mai întâi cu un discurs; îți oferă o atmosferă. Înainte de a vă întreba ce credeți, vă întreabă dacă vreți să rămâneți.

Anul acesta, rezultatul este măsurabil: 105.000 de persoane au trecut prin Atreju. Doar această cifră explică de ce ediția din 2025 a fost descrisă ca fiind record. Este extraordinar nu numai din cauza numărului, ci și din cauza a ceea ce implică: 105 000 de persoane în centrul Romei înseamnă o trecere constantă, un public mixt și o curiozitate care nu este neapărat partizană. În termeni practici, înseamnă că evenimentul a reușit să fie „oraș” înainte de a fi „petrecere”.

Și totuși, în timp ce satul te atrage cu lucruri obișnuite, pulsul adunării politice este mereu prezent în fundal: microfoane testate, lumini de scenă aprinse, personal care se deplasează rapid între zone, voluntari care escortează invitații. Arhitectura este cea a unui eveniment public major, dar limbajul este cel al unui loc care vrea să pară domestic. Nu este un detaliu minor; este diferența dintre un miting și o întâlnire civică. Atreju încearcă să facă identitatea să funcționeze mai puțin ca un zid și mai mult ca o casă cu o ușă deschisă.

Ziua deschiderii a făcut acest lucru deosebit de vizibil: tăierea panglicii, patinoarul inaugurat cu copii care au jucat înainte de salutul mai instituțional. Chiar și această secvență transmite un mesaj. Nu „uite cât de impresionanți suntem”, ci „uite cât de normal este să fii aici”. Într-adevăr, Atreju trăiește în acea zonă gri, care este secretul durabilității sale: nu renunță la politică, ci stabilește politica într-un cadru în care oamenii sosesc din mii de motive diferite, iar multe dintre acestea nu au nimic de-a face cu panourile.

În lateral, piața: mici achiziții, produse italiene, logica practică a „cadoului util” mai degrabă decât a gadgetului politic. În față, ritmul lent tipic spațiilor de Crăciun – o atmosferă care îndulcește totul, inclusiv tonul. Și apoi curiozitatea simplă: oameni care poate nu votează pentru Fratelli d’Italia, dar își permit să privească, să asculte câteva minute, să-și facă o impresie. Și aceasta face parte din rețetă: să nu ceară aliniere, ci să încurajeze apropierea.

Privit din interior, rezultatul cel mai izbitor este mai puțin politic decât social: Atreju este o demonstrație de organizare și de punere în scenă publică. Un eveniment care a ajuns la cea de-a 26-a ediție se comportă, ca durată și centralitate, ca un element fix al calendarului roman, nu ca o apariție cameo. Cu alte cuvinte, nu este doar un eveniment care „ocupă” un spațiu; este un spațiu care încearcă să devină un eveniment – un mediu în care oamenii pot circula, zăbovi, reveni.

Și aici pasajul politic devine inevitabil, deși nu trebuie să fie strigat. Atreju este, de asemenea, modul în care Fratelli d’Italia încearcă să transforme identitatea în spațiu public – pentru asugera că dreapta italiană nu este doar conducere și voturi, ci o comunitate capabilă să organizeze, să primească și să țină lucrurile împreună. Într-o epocă în care politica tinde să se închidă în spatele barierelor sau să existe doar pe ecrane, aducerea a 105 000 de persoane într-un loc deschis, accesibil pe jos, este o mișcare culturală înainte de a fi una electorală: o afirmație că politica poate fi încă trăită ca prezență, nu doar consumată ca conținut.

Aceasta este logica profundă a principiului „a-i face chiar și pe cei din afară să se simtă ca acasă”. Nu este o promisiune de neutralitate; este decizia de a contesta ideea că politica trebuie să fie întotdeauna doar conflict și separare. Atreju devine un loc în care identitatea încearcă să nu se transforme în ostilitate: invită, găzduiește, lasă oamenii să circule. Și într-o Italie în care piețele publice sunt adesea fie supravegheate de poliție, fie golite, simpla posibilitate de „a intra și a rămâne” este deja, prin ea însăși, un mesaj.