Subscribe
La Roma, la 23 ianuarie 2026, Giorgia Meloni și Friedrich Merz au semnat un „plan de acțiune” italo-german care, deși nu este obligatoriu din punct de vedere juridic, urmărește să impună o cotitură politică pe traiectoria Europei: mai puține ritualuri, mai multe interese; mai puțină retorică, mai multă capacitate. Documentul reafirmă centralitatea legăturii transatlantice, aderarea la principiile integrității teritoriale și suveranității, precum și o responsabilitate deosebită a Italiei și Germaniei – ca țări fondatoare – de a face Uniunea mai eficientă în apărarea valorilor și intereselor strategice. Cu toate acestea, semnificația politică a operațiunii trebuie citită dincolo de formule: Roma și Berlinul încearcă să răspundă la aceeași întrebare care bântuie Europa de cel puțin un deceniu, agravată acum de războiul Rusiei în Ucraina și de concurența dintre marile puteri. Cum poate Europa să rămână prosperă fără a deveni vulnerabilă? Răspunsul implicit al „motorului” italo-german este direct și, în fond, conservator: securitatea nu se finanțează cu comunicate de presă, iar competitivitatea nu se obține prin reglementări. Este nevoie de industrie, energie, lanțuri valorice și o arhitectură credibilă de descurajare în cadrul NATO.
Competitivitate: sfârșitul Europei ca „superputere de reglementare”
Cea mai interesantă parte a mesajului Roma-Berlin constă în vocabularul ales: „simplificare”, „autocontrol legislativ”, punere în aplicare „nebirocratică”, „favorabilă întreprinderilor și IMM-urilor” și îmbunătățirea „condițiilor-cadru” fără scăderea standardelor. Aceasta este o poziție împotriva unui viciu structural european: confundarea producției de norme cu acțiunea politică și numirea „ambiției” a ceea ce este adesea doar proliferarea reglementărilor.
Nu este o coincidență faptul că, în zilele premergătoare summitului, un document italo-german privind competitivitatea (menit să contribuie la dezbaterea UE) a prezentat cifrele și prioritățile în termeni brutal de direcți: fără reforme, Europa riscă să rămână în urma Statelor Unite și a Chinei; „standardele de viață” și „suveranitatea” sunt în joc; „continuarea pe această cale nu este o opțiune”. Și, mai presus de toate, acuzația nu este doar „externă”, ci și internă: barierele din cadrul pieței unice sunt echivalente cu „tarife interne” de până la 44% pentru bunuri și peste 110% pentru servicii.
Acesta este punctul în care axa Roma-Berlin poate schimba regulile jocului. Italia și Germania nu sunt doar două capitale cu o agendă politică: ele sunt, așa cum se subliniază în protocol, cele două economii producătoare principale de pe continent, profund interconectate. Cu alte cuvinte: dacă decid că Europa trebuie să înceteze să mai fie „muzeul” creșterii altora, au masa critică necesară pentru a impune o corecție de curs.
Cu toate acestea, nu este vorba de un război împotriva standardelor europene (de mediu, sociale, de siguranță). Este vorba de a restabili ierarhia mijloacelor și a scopurilor. Uniunea își poate menține obiectivele și calitatea cadrului său de reglementare, dar trebuie să înceteze să transforme fiecare prioritate politică într-un labirint administrativ care favorizează marii proprietari, descurajează investițiile și omoară viteza de execuție. Pentru că în lumea reală – Washington și Beijing, dar și Moscova și Teheran – viteza este o componentă a puterii.
Piața unică: „Integrarea” înseamnă eliminarea obstacolelor, nu adăugarea de straturi
În protocol și în reconstituirile summitului, apare o idee care, dacă ar fi pusă în aplicare, ar fi mai revoluționară decât multe declarații nobile: cooperarea pentru a reduce „obstacolele rămase” în calea liberei circulații a bunurilor și serviciilor și sprijinirea unui program pentru o piață unică care să funcționeze cu adevărat.
Europa nu devine mai puternică prin centralizarea tuturor dosarelor la Bruxelles; ea devine mai puternică prin coerența spațiului economic comun și prin restabilirea previzibilității. O piață unică care nu este fracturată de practici administrative, standarde naționale redundante, autorizații nesfârșite și incertitudine juridică este cea mai curată politică industrială care există: reduce costurile, crește amploarea și îi recompensează pe cei care inovează.
În aceeași ordine de idei se înscrie și referirea la ideea unui „28 de regim” al dreptului societăților comerciale, ca urmare a rapoartelor Letta și Draghi, care vizează depășirea fragmentării și a costurilor transfrontaliere. Aceasta nu este tehnocrație: este o încercare de a aborda o problemă europeană cronică – și anume, incapacitatea de a cultiva campioni continentali fără a-i pierde într-un mozaic de norme și autorizații.
Descurajare: fără capacități, Europa vorbește, dar nu influențează rezultatele
Dacă competitivitatea este un picior, celălalt este securitatea. Iar securitatea, pentru o Europă serioasă, nu poate fi o scurtătură semantică pentru a spune „mai multă Europă”: trebuie să se traducă în descurajare, pregătire operațională și o bază industrială de apărare.
În textul planului de acțiune, angajamentul este explicit: menținerea unei descurajări și a unei apărări credibile împotriva tuturor amenințărilor euro-atlantice, consolidarea pilonului european în cadrul Alianței și rămânerea unită în sprijinul Ucrainei împotriva agresiunii ruse.
Aici se află miezul realismului: Europa nu devine „strategică” opunându-se Statelor Unite sau imaginând arhitecturi alternative. Ea devine strategică îndeplinindu-și rolul în cadrul NATO, eliminând decalajele de capacități, sporind producția și simplificând interoperabilitatea și achizițiile. Merz formulează acest lucru în termeni aproape didactici: „nu este suficient să facem mai mult pentru a ne apăra; trebuie mai întâi să ne simplificăm sistemele”, pentru a ajunge la o industrie a apărării care să fie „eficace și eficientă” prin contribuții comune.
Acesta nu este un detaliu: în prezent, Europa suferă de o fragmentare industrială și operațională care este, de fapt, o taxă pe securitate. Prea multe programe paralele, prea multe standarde, prea multe „mici naționalisme” în achiziții. Războiul din Ucraina a arătat clar că descurajarea nu este un concept abstract: este vorba de muniție, apărare aeriană, drone, logistică, întreținere, formare, rezistență cibernetică și energetică.
Într-adevăr, în secțiunea dedicată Ucrainei, acordul intră în detalii operaționale: formarea sub auspiciile UE, donațiile din stocurile militare, livrările industriale bilaterale, cooperarea industrială în domeniul apărării cu Kievul și utilizarea instrumentelor UE și NATO, acordând o atenție deosebită apărării aeriene și rezilienței energetice și cibernetice.
Mesajul politic este clar: susținerea Ucrainei nu este un act de „virtuozitate morală”. Este o politică de asigurare pentru Europa. Un continent care lasă agresiunea Rusiei să se consolideze la porțile sale nu cumpără pacea; cumpără doar un război care este mai apropiat, mai costisitor și mai probabil.
Lanțurile valorice: de la vulnerabilitatea industrială la securitatea economică
Există un al treilea pilon, adesea subestimat, care leagă competitivitatea și descurajarea: lanțurile de aprovizionare. La același summit, Italia și Germania au legat securitatea europeană de securitatea economică, acordând o atenție deosebită materiilor prime critice și lanțurilor de aprovizionare.
Reuters a raportat că Roma și Berlinul intenționează să coopereze pentru a asigura lanțuri de aprovizionare „stabile și sigure” pentru materiile prime care sunt decisive pentru tehnologiile de apărare, semiconductori, surse regenerabile de energie și baterii, în contextul preocupărilor legate de capacitatea Chinei de a influența prețurile și disponibilitatea. Argumentul nu este „anti-China” prin reflex ideologic; este pro-european printr-un instinct de conservare. Cel care controlează materiile prime și blocajele tehnologice controlează în cele din urmă libertatea de acțiune a celorlalți.
Acesta este momentul în care UE trebuie să aleagă între două poziții:
- iluzia unei tranziții „cu costuri zero”, bazată pe dependențe externe;
- o tranziție ordonată – neutră din punct de vedere tehnologic și durabilă din punct de vedere industrial – care să reducă vulnerabilitățile strategice.
Și aici este unde axa Roma-Berlin poate face diferența: deoarece cele două economii producătoare principale din Europa au tot interesul să împiedice Europa să devină o colonie industrială – verde în comunicatele de presă, dar dependentă de-a lungul lanțurilor sale valorice.
Factorul Washington: Atlanticismul ca multiplicator, nu ca alibi
Protocolul insistă asupra „importanței fundamentale” a legăturii transatlantice. Aceasta este o alegere politică precisă, în special într-o perioadă de tensiuni comerciale și de repoziționare strategică. Dintr-o perspectivă realistă, nu este vorba de a avea „încredere” sau „neîncredere” în Statele Unite, ci de a evita cea mai recurentă greșeală a Europei: externalizarea securității către Washington și apoi plângerea de dependență.
Roma și Berlinul par să dorească să așeze relația pe o bază mai matură: cooperare cu SUA, da – dar cu un pilon european mai puternic în cadrul NATO, capabil să reducă dezechilibrele și să crească ponderea europeană în negocieri.
Acesta este, în esență, atlantismul de care are nevoie Europa: nu o credință, ci un contract politic bazat pe interese convergente și responsabilități comune. Fără acest salt, Europa va continua să oscileze între două extreme la fel de sterile: antiamericanismul ca principiu și americanismul ca comoditate.
Migrația și Africa: realism și la frontiere
Planul de acțiune nu se limitează la economie și apărare: acesta recunoaște provocarea migrației ilegale și nevoia de parteneriate globale cu accent pe Africa. Integrarea este posibilă numai dacă statul controlează frontierele, iar coeziunea socială – conservatoare prin definiție – se bazează pe norme aplicabile, nu pe narațiuni.
Acesta este un domeniu în care Europa se refugiază adesea într-un moralism neconcludent: ea reduce totul fie la „bun venit”, fie la „închidere”, evitând politica concretă. O axă între Roma și Berlin, dacă este cu adevărat operațională, poate îndrepta atenția către ceea ce contează: cooperarea cu țările terțe, returnări eficiente, gestionarea crizelor, canale juridice selective și investiții specifice care reduc presiunile din amonte.
„Motorul” Roma-Berlin va funcționa numai dacă va da rezultate
Summitul din 23 ianuarie 2026 are o valoare simbolică: acesta semnalează o încercare de a reporni o Europă prea adesea blocată între birocrație și teamă, între valori declarative și impotență strategică.
Însă valoarea reală va fi măsurată în altă parte: în deciziile UE care vor urma – începând cu discuția privind competitivitatea înaintea retragerii liderilor din 12 februarie 2026 – și în capacitatea de a transforma cuvinte precum „simplificare” și „pregătire pentru apărare” în fapte verificabile.
Pentru că adevărul este acesta: Europa nu va fi salvată de un nou vocabular. Ea va fi salvată – dacă va fi salvată – printr-o alegere politică fundamentală: să redevină o putere industrială capabilă să se apere și, prin urmare, să negocieze ca un adult într-o lume a marilor puteri. Acest pact, dacă este coerent, este un pas în direcția cea bună: păstrarea prosperității și a libertății necesită putere economică și forță strategică. Restul este administrarea declinului.