Subscribe
Există un lucru care trebuie spus clar, fără ambiguitate: Israelul are tot dreptul să se apere. Confruntat cu amenințarea reprezentată de Hezbollah – o miliție susținută de Iran și angajată structural în distrugerea Israelului – niciun guvern responsabil nu ar putea alege inacțiunea. Securitatea națională nu este negociabilă, iar Europa a adoptat prea mult timp o abordare timidă, adesea ipocrită, a acestei probleme.
Dar recunoașterea acestui principiu nu înseamnă suspendarea judecății asupra a ceea ce se întâmplă astăzi în Liban. Și tocmai aici este în joc credibilitatea Occidentului: în capacitatea sa de a distinge între autoapărarea legitimă și depășirea limitelor operaționale.
Astăzi, în timp ce diplomația vorbește despre negocieri și chiar despre posibilitatea unei încetări a focului, realitatea de pe teren spune altceva: Bombardamentele israeliene continuă, se intensifică și lovesc nu numai obiective militare, ci și zone civile. Această contradicție – încetarea focului invocată, continuarea războiului – este ceea ce face situația nu numai instabilă, ci și nesustenabilă din punct de vedere politic.
Un război care depășește perimetrul militar
Israelul susține că vizează infrastructura Hezbollah: depozite de arme, centre de comandă, rețele logistice. Și este plauzibil ca o parte semnificativă a acestor ținte să fie într-adevăr militare. Cu toate acestea, dovezile colectate de observatorii internaționali și de agențiile independente indică faptul că impactul acestor lovituri este mult mai larg.
Clădiri rezidențiale, cartiere urbane, ambulanțe, unități medicale: teatrul de operațiuni s-a extins. Acesta nu mai este un război chirurgical, ci un conflict care cuprinde întreaga societate civilă. Iar acest lucru schimbă fundamental judecata politică.
Dreptul internațional umanitar nu este un detaliu tehnic: este fundamentul care distinge un stat democratic de un actor care acționează fără constrângeri. Dacă această graniță slăbește, la fel se întâmplă și cu legitimitatea morală a acțiunilor militare.
Cifrele: o națiune în mișcare
Cifrele sunt fără echivoc. De la începutul ultimei escaladări, aproximativ 1 700 de persoane au fost ucise în Liban și mai mult de un milion au fost strămutate. Într-o țară cu puțin peste cinci milioane de locuitori, aceasta înseamnă că una din cinci persoane a fost nevoită să își părăsească locuința.
Acesta nu este un număr care poate fi trivializat. Este o criză sistemică.
Libanul, deja devastat de ani de colaps economic, inflație galopantă și paralizie instituțională, se află acum pe marginea prăpastiei. Spitalele se află sub o presiune extremă, proviziile medicale se termină, iar infrastructura este deteriorată sau distrusă. Acesta nu este doar un război – este un potențial punct de ruptură pentru statul libanez.
Și aici apare o altă problemă politică: un Liban destabilizat nu este o victorie pentru nimeni, nici măcar pentru Israel. Este un vid pe care alți actori – în primul rând Iranul – sunt gata să îl umple.
Incidentul UNIFIL: un punct de ruptură cu Italia
Situația a devenit și mai delicată în urma unui incident care a implicat direct trupele italiene care servesc în cadrul misiunii UNIFIL. Focuri de armă de pe poziții israeliene au lovit în apropierea unui convoi italian, într-un context operațional care ar fi trebuit să fie sub protecție internațională. Ministrul italian al apărării, Guido Crosetto, a calificat episodul drept „grav și inacceptabil”, cerând Israelului clarificări imediate și subliniind că forțele ONU nu pot fi tratate ca un element secundar pe teren. Pe aceeași linie, prim-ministrul Giorgia Meloni a calificat incidentul drept o „încălcare clară” a normelor internaționale și a ordonat convocarea ambasadorului israelian la Roma. Acesta este un moment important din punct de vedere politic: atunci când sunt implicați soldați italieni, problema nu mai este pur diplomatică – devine națională. Și marchează o nouă înăsprire a relațiilor dintre un aliat istoric și un guvern care, deși rămâne apropiat de Israel, nu este dispus să tolereze acțiuni care pun în pericol forțele sale armate.
Poziția Italiei: fermitate și responsabilitate
În acest context, linia adoptată de guvernul italian condus de Giorgia Meloni pare printre cele mai clare din Europa. Nu există nicio ambiguitate cu privire la dreptul Israelului la autoapărare. Dar nu există nici tăcere în fața a ceea ce se întâmplă.
Meloni a calificat atacurile drept „inacceptabile” și a cerut ca acestea să înceteze imediat, subliniind numărul nesustenabil de victime civile și de persoane strămutate. Aceasta nu este o ruptură ideologică, ci o poziție de responsabilitate politică: a sprijini un aliat nu înseamnă a accepta tot ceea ce face acesta.
Aceasta este, în cele din urmă, diferența dintre alianță și subordonare.
Italia, având în vedere și prezența sa militară în cadrul misiunii UNIFIL, nu își poate permite ambiguitatea. Securitatea Israelului este un interes occidental. Dar și stabilitatea Libanului și respectarea regulilor minime de angajament.
Riscul european: migrație și instabilitate
Cei care cred că aceasta este o criză îndepărtată fac o greșeală strategică. Europa este direct expusă.
Un milion de persoane strămutate în Liban înseamnă o potențială presiune migratorie. Aceasta înseamnă noi rute prin Mediterana, noi plecări, noi fluxuri care sunt dificil de gestionat. Acesta nu este un scenariu teoretic – este un model pe care l-am văzut deja.
Există și un alt element: Libanul găzduiește sute de mii de refugiați, în special sirieni și palestinieni. Dacă sistemul se prăbușește și mai mult, nu vor fi doar cetățenii libanezi care se vor muta, ci și aceste comunități deja vulnerabile.
Încă o dată, o criză din Orientul Mijlociu devine o problemă europeană.
Riscul de escaladare: un război care s-ar putea extinde
Întrebarea cheie acum este ce se va întâmpla în următoarele săptămâni. Libanul nu este un front izolat, ci o parte a unui sistem regional mult mai larg. Hezbollah este unul dintre principalele instrumente de proiecție strategică ale Iranului, iar orice slăbire – sau reacție necontrolată – ar putea atrage Teheranul direct în confruntare.
În acest scenariu, logica descurajării riscă să eșueze: cu cât Israelul își intensifică mai mult loviturile pentru a neutraliza amenințarea, cu atât crește probabilitatea unui răspuns la scară largă. Această dinamică a fost observată în alte teatre de operațiuni, dar aici are un potențial exploziv mult mai mare.
Un război deschis între Israel și Hezbollah, cu implicarea directă sau indirectă a Iranului, nu ar mai fi o criză locală, ci un conflict regional cu consecințe globale – de la piețele energetice la securitatea internațională. Și tocmai pentru a evita acest scenariu, fereastra diplomatică, oricât de fragilă și contradictorie ar fi, nu poate fi lăsată să se închidă complet.
O încetare a focului fragilă, poate iluzorie
Paradoxul acestor zile este clar. Pe de o parte, se vorbește despre negocieri, deschideri diplomatice, chiar o posibilă încetare a focului. Pe de altă parte, bombardamentele continuă și se intensifică.
O încetare a focului nu este o declarație – este un fapt. Iar astăzi, pe cerul Libanului, aceasta nu se vede nicăieri.
Riscul real este ca diplomația să fie folosită ca acoperire politică, în timp ce realitatea de pe teren evoluează în direcția opusă. În acest caz, fereastra de dezescaladare se va închide rapid, făcând loc unui scenariu mult mai periculos: un război regional mai amplu.
Ideea politică: sprijinirea Israelului fără renunțarea la judecată
Dacă dreapta europeană vrea să fie credibilă, trebuie să treacă dincolo de gândirea binară. Nu este vorba despre a alege între Israel și Liban, între securitate și drepturi, între alianță și critică.
Este vorba despre a ține împreună două adevăruri.
În primul rând: Israelul are dreptul și datoria de a se apăra împotriva Hezbollah și a terorismului.
În al doilea rând: acest drept nu este nelimitat. Atunci când o acțiune militară produce un milion de persoane strămutate, lovește infrastructura civilă și riscă să destabilizeze o întreagă țară, problema nu poate fi ignorată.
Acesta este exact punctul ridicat de Giorgia Meloni: nu o ruptură, ci un apel la limite.
Pentru că puterea unei democrații constă nu numai în capacitatea sa de a-și lovi inamicul, ci și în capacitatea sa de a nu se pierde pe sine în acest proces.
Iar astăzi, în Liban, această linie pare din ce în ce mai subțire.