Subscribe
De la Monaco la Irlanda, regimurile cu fiscalitate redusă continuă să atragă averi și profituri multinaționale, în ciuda anilor de reforme europene și ale OCDE
La zece ani de la publicarea Panama Papers, dezbaterea privind paradisurile fiscale și planificarea fiscală agresivă rămâne la fel de actuală ca întotdeauna. În 2016, un consorțiu internațional de jurnaliști de investigație a expus peste 11 milioane de documente confidențiale legate de cabinetul de avocatură panamez Mossack Fonseca, dezvăluind modul în care politicieni, miliardari, corporații și celebrități au utilizat structuri offshore pentru a minimiza – și uneori a eluda – impozitele. Scandalul a șocat opinia publică din întreaga lume și a scos în evidență un dezechilibru din ce în ce mai mare: în timp ce cetățenii obișnuiți și întreprinderile se confruntau cu măsuri de austeritate și cu creșterea impozitării, sume uriașe de bogății erau protejate de sistemele fiscale naționale.
Un deceniu mai târziu, în ciuda reformelor internaționale și a normelor de transparență mai stricte, problema nu a dispărut deloc. Conform unui studiu recent al CGIA din Mestre, numai Italia a pierdut aproximativ 10 miliarde de euro în venituri fiscale în 2024 din cauza transferului profiturilor și a jurisdicțiilor fiscale străine favorabile. Și, contrar credinței populare, paradisurile fiscale moderne nu se limitează la insulele tropicale sau la teritoriile offshore îndepărtate. Câteva dintre cele mai avantajoase regimuri fiscale sunt situate chiar în Europa.
Cu toate acestea, este important să se facă distincția între jurisdicțiile legitime cu impozitare redusă și paradisurile fiscale clasice. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică definește, în general, un paradis fiscal ca fiind o jurisdicție caracterizată prin impozitare extrem de redusă sau zero, transparență limitată, cerințe slabe privind substanța economică și schimb restricționat de informații cu autoritățile fiscale străine. În prezent, puține state europene îndeplinesc simultan toate aceste criterii, în mare parte din cauza presiunii internaționale tot mai mari. Cu toate acestea, multe țări continuă să ofere sisteme extrem de atractive pentru persoanele fizice bogate și societățile multinaționale.
Poate cel mai faimos exemplu este Monaco. Micul principat mediteranean nu impune impozit pe venitul persoanelor fizice rezidenților săi, eliminând efectiv echivalentul IRPEF din Italia. Deloc surprinzător, Monaco a devenit casa a numeroase celebrități și sportivi, inclusiv Jannik Sinner, Flavio Briatore și Lewis Hamilton. Rezidenții beneficiază, de asemenea, de absența impozitului pe câștigurile de capital pentru multe investiții financiare. Este important de reținut că, în general, aceste aranjamente sunt legale și se bazează mai degrabă pe normele de rezidență decât pe evaziune fiscală.
Dacă Monaco reprezintă un paradis pentru persoanele fizice bogate, Luxemburg a devenit, din punct de vedere istoric, o destinație preferată pentru corporațiile multinaționale și holdingurile de investiții. Fiind unul dintre membrii fondatori ai Uniunii Europene, Luxemburg a dezvoltat o infrastructură financiară și corporativă avansată care l-a transformat într-unul dintre cele mai mari centre financiare din Europa. Prin intermediul unor structuri precum holdingurile SOPARFI, corporațiile pot gestiona participații internaționale în condiții fiscale extrem de favorabile. Dividendele și câștigurile de capital ale filialelor străine beneficiază adesea de scutiri generoase, permițând societăților să concentreze profiturile în Marele Ducat cu o impozitare redusă. Marile grupuri industriale italiene, inclusiv Ferrero și EssilorLuxottica, au fost frecvent asociate cu structuri bazate în Luxemburg.
Alte jurisdicții europene continuă să mențină sisteme la fel de avantajoase. Liechtenstein și Andorra erau cunoscute odinioară mai ales pentru secretul bancar strict și impozitarea minimă. Deși normele de transparență s-au înăsprit considerabil în ultimii ani, ambele țări oferă în continuare medii fiscale competitive. Liechtenstein s-a concentrat din ce în ce mai mult pe reglementarea finanțelor internaționale și a criptomonedelor, în timp ce Andorra rămâne atractivă pentru antreprenorii și rezidenții bogați care doresc o impozitare mai ușoară decât în țările UE vecine.
În afara Uniunii Europene, dependențele coroanei britanice – în special Jersey, Guernsey și Insula Man – continuă să joace un rol major în planificarea fiscală globală. Aceste teritorii păstrează o largă autonomie fiscală și, în multe cazuri, aplică o cotă de impozit pe profit de 0 % pentru numeroase întreprinderi. Insula Man a devenit deosebit de importantă în domeniul pariurilor online și al jocurilor electronice datorită reglementărilor sale flexibile și tratamentului fiscal favorabil.
Cu toate acestea, cele mai controversate exemple se găsesc adesea chiar în cadrul Uniunii Europene. Țări precum Irlanda și Țările de Jos sunt frecvent acuzate că se angajează în „dumping fiscal” – o concurență fiscală agresivă menită să atragă profiturile multinaționalelor.
Irlanda și-a construit o mare parte din succesul său economic pe o rată a impozitului pe profit de 12,5% și pe o serie de acorduri favorabile pentru companiile multinaționale din domeniul tehnologiei. Giganți mondiali precum Apple, Google și Meta au stabilit operațiuni europene majore în Dublin. Cazul Apple a devenit emblematic după ce Comisia Europeană a susținut că acordurile fiscale speciale au permis companiei să nu plătească aproape niciun impozit pe anumite profituri europene. În 2024, Curtea Europeană de Justiție a confirmat cererea Bruxelles-ului de a plăti impozite neplătite în valoare de 13 miliarde EUR.
Țările de Jos au urmat o cale diferită. În loc să se bazeze pe rate de impozitare excepțional de scăzute, sistemul olandez a devenit renumit pentru rețeaua sa extinsă de tratate fiscale și structuri flexibile de holding care au permis redevențelor, dividendelor și profiturilor să treacă prin țară cu o impozitare minimă. Un exemplu notabil este Exor, care și-a mutat sediul central la Amsterdam în 2016, păstrând în același timp legături industriale puternice cu Italia.
Între timp, Ungaria, Malta și Cipru reprezintă un alt model de concurență fiscală. Ungaria aplică cea mai scăzută rată a impozitului pe profit din UE, de doar 9%, în timp ce mecanismele de rambursare din Malta pot reduce impozitul efectiv pe profit la aproximativ 5%. Cipru continuă să atragă capital internațional prin tratamentul favorabil al participațiilor și al proprietății intelectuale.
Ca răspuns la criticile tot mai numeroase, OCDE și G20 au introdus impozitul minim global, care a intrat în vigoare în 2024. Reforma stabilește o rată minimă de impozitare de 15 % pentru grupurile multinaționale cu venituri mai mari de 750 de milioane EUR. În cazul în care societățile plătesc mai puțin în jurisdicțiile cu impozitare redusă, țările lor de origine pot impune o taxă suplimentară pentru a acoperi diferența.
Obiectivul este clar: reducerea stimulentelor pentru corporațiile multinaționale de a transfera artificial profiturile în străinătate. Rămâne incert dacă reforma va reduce semnificativ concurența fiscală în Europa. Ceea ce este sigur, însă, este că lupta dintre finanțele publice naționale și optimizarea fiscală globală este departe de a se fi încheiat.
Alessandro Fiorentino