Subscribe
Marea Britanie a părăsit Uniunea Europeană; Islanda a refuzat logodna. Pe 29 august, islandezilor li s-a cerut doar dacă ar trebui reluate negocierile de aderare suspendate cu mai bine de un deceniu în urmă. Aproximativ 52,8% au votat „nu”, față de 47,2% care au votat „da”, la o rată de participare de 82,5%. Nu a fost o victorie zdrobitoare, dar rezultatul a fost clar.
Ar fi o greșeală să considerăm acel vot drept o reacție egoistă a unei țări prospere care se închide în sine. Islanda face deja parte din Spațiul Economic European, participă la piața unică și face parte din spațiul Schengen. Se bucură de integrare economică, păstrându-și în același timp autonomia în domeniile pe care le consideră vitale.
Primul este pescuitul. Produsele din pește și fructe de mare reprezintă aproximativ 40% din exporturile de bunuri ale Islandei și susțin comunitățile aflate la mare distanță de capitală. Este vorba despre economie, identitate și memorie națională. Aderarea la UE ar însemna aderarea la Politica comună în domeniul pescuitului. Reykjavik ar putea negocia condiții speciale, dar autoritatea finală asupra cotelor și a apelor nu ar mai fi exclusiv națională. Acest lucru îi preocupă pe pescari și pe comunitățile de pe litoral.
Vânătoarea comercială de balene, deși are o importanță economică marginală, are o semnificație simbolică. UE o interzice, în timp ce Islanda continuă să o autorizeze în cadrul unor cote. Această practică poate fi crudă, anacronică sau sortită dispariției. Dar cine ar trebui să decidă: islandezii sau Bruxelles-ul? Chiar și o tradiție controversată ridică o întrebare mai amplă: în ce măsură o națiune mai are libertatea de a-și gestiona viața colectivă?
Preocupări similare se regăsesc și în domeniul agriculturii. Într-un climat extrem, producătorii locali se tem de importurile din țările continentale și de dependența de subvențiile din cadrul Politicii Agricole Comune. Aceeași regulă poate avea efecte foarte diferite pe o câmpie franceză și în apropierea Cercului Polar Arctic.
Apoi, mai este și problema economiei. Campania pentru „Da” a prezentat aderarea la UE și moneda euro ca soluții la inflație, la ratele ridicate ale dobânzilor și la volatilitatea coroanei islandeze. Tabăra adversă a susținut că Bruxelles nu poate rezolva problemele structurale interne, în timp ce o monedă independentă ajută o economie mică să absoarbă șocurile. Islanda este o țară bogată și are deja acces la piața unică. Prin urmare, nu simte acea urgență care face ca aderarea la UE să fie mai atractivă în alte părți.
Nu este o coincidență faptul că tabăra „Da” a câștigat doar în centrul orașului Reykjavik, în timp ce suburbiile și districtele rurale, mai strâns legate de pescuit și agricultură, au votat „Nu”.
Aceasta scoate la iveală un paradox european. Spre est, țările descrise în mod condescendent ca fiind mai sărace sau mai puțin dezvoltate bat la ușa Uniunii. Ucraina și Moldova urmăresc aderarea în ciuda războiului din Ucraina, a presiunilor rusești și a reformelor dureroase. În statele baltice, în Polonia și în mare parte din Europa Centrală și de Est, chiar și guvernele critice față de Bruxelles doresc să schimbe Uniunea, nu să o abandoneze.
Aceste națiuni știu ce înseamnă să trăiești sub stăpânirea unui imperiu care nu le-a cerut niciodată consimțământul. Unele au fost anexate de Uniunea Sovietică; altele au fost supuse dominației acesteia. Pentru ele, aderarea la UE nu a anulat suveranitatea națională, ci a restabilit-o: reunirea cu Occidentul și protecția împotriva unei reveniri în sfera de influență a Moscovei. Ele cunosc diferența dintre o alianță imperfectă a națiunilor libere și o închisoare a popoarelor.
În Europa de Vest, dimpotrivă, societățile care se consideră cele mai deschise și mai avansate manifestă uneori cea mai puternică dorință de a se distanța de integrare. Așa s-a întâmplat în cazul Brexitului; același lucru se întâmplă acum și în Islanda, deși într-o formă mult mai puțin radicală. Este privilegiul celor care au putut să trateze securitatea, libertatea și apartenența la Occident ca pe niște condiții naturale, mai degrabă decât ca pe niște realizări reversibile.
Cu toate acestea, ar fi greșit să transformăm rezultatul din Islanda într-un alt slogan pentru „mai puțină Europă”. Arctica devine o arenă de competiție între Statele Unite, Rusia și China. Din punct de vedere industrial și tehnologic, Europa riscă să devină dependentă de Washington sau de Beijing. Niciun stat european nu are dimensiunea necesară pentru a-și apăra singur interesele — cu atât mai puțin o comunitate de 400.000 de oameni din Atlanticul de Nord.
Prin urmare, Europa are nevoie de mai multă unitate, dar nu pur și simplu de o extindere a Uniunii Europene așa cum există în prezent. Are nevoie de o Uniune capabilă să facă față provocărilor pentru care națiunile sale, acționând separat, sunt prea mici: apărarea comună, politica externă, securitatea energetică, frontierele, tehnologia și protecția industriei europene. În același timp, Uniunea trebuie să aibă suficientă încredere pentru a lăsa în seama națiunilor sale ceea ce poate rămâne la nivel național: tradițiile, modelele agricole și sistemele culturale și de producție specifice.
Mai multă putere europeană în străinătate și mai multă libertate națională pe plan intern. Nu un superstat, ci o alianță politică care restabilește capacitatea de acțiune a membrilor săi. Răspunsul negativ al Islandei nu demonstrează că Europa este inutilă. El arată că Uniunea nu a făcut încă suficient de atractivă următoarea etapă a integrării. Alternativa la o Europă diferită nu este un continent format din națiuni pe deplin suverane, ci unul format din națiuni care sunt libere din punct de vedere formal, dar irelevante din punct de vedere substanțial.