Subscribe
Prin urmare, familia a intrat în discuție nu doar ca beneficiar al sprijinului public, ci și ca garant al libertății. Stephen Bartulica, europarlamentar croat din Grupul ECR și filosof politic de formație, a susținut ideea unui stat cu rol limitat, în special în domeniul educației. Părinții, a susținut el, ar trebui să poată alege școlile copiilor lor, inclusiv prin intermediul unui sistem de vouchere, și trebuie să își păstreze responsabilitatea pentru deciziile privind smartphone-urile și rețelele sociale. „Când discut acest subiect, mă refer la familia naturală: un tată, o mamă și copiii lor”, a spus el, amintind de referendumul din 2013, în cadrul căruia 67% dintre croați au votat pentru definirea căsătoriei în Constituție ca fiind uniunea dintre un bărbat și o femeie.
Critica sa s-a extins dincolo de intervenția statului în educație, ajungând la propunerile europene de restricționare a accesului minorilor la platformele digitale. Pentru Bartulica, astfel de decizii țin în primul rând de competența părinților. De asemenea, el consideră că dorința de a reglementa rețelele sociale reprezintă o încercare de a controla spațiile în care un număr tot mai mare de tineri obțin informații și intră în contact cu partidele conservatoare. Protejarea minorilor, a susținut el, nu trebuie să devină un pretext pentru a le retrage autoritatea familiilor.
Rihards Kols, europarlamentar leton și vicepreședinte al Alianței Naționale, a contestat însăși premisa unității. „Centrul-dreapta unit în slujba libertății” este o frază liniștitoare, a observat el, dar riscă să nu însemne nimic dacă nu sunt definite clar atât centrul-dreapta, cât și libertatea. Etichetele politice la Bruxelles se schimbă rapid: același Grup ECR poate fi descris ca moderat, radical sau de extremă dreapta, în funcție de locul în care comentatorii aleg să plaseze centrul politic.
Prin urmare, Kols a propus înlocuirea afilierilor nominale cu un standard concret. „Libertatea nu este o stare statică. Libertatea este o practică.” Ori de câte ori legiuitorii analizează o directivă, un regulament sau o promisiune electorală, ar trebui să-și pună trei întrebări: aceasta le oferă mai multă libertate cetățenilor, întreprinderilor și familiilor? Reduce reglementarea excesivă sau adaugă un alt nivel de control? Face națiunea mai rezilientă sau mai dependentă? Pentru Letonia, care se învecinează cu Rusia și investește aproape 5% din PIB în apărare, suveranitatea nu este o chestiune teoretică. „Nu poți exercita libertatea de exprimare, nu poți menține piețele libere și nu te poți bucura de viața de familie dacă nu îți poți apăra granițele suverane.”
În timp ce Kols căuta un standard comun, Maria Chiara Fazio a trasat o cale către cooperare. Vicepreședinta partidului Noi Moderati, responsabilă cu relațiile cu Partidul Popular European, a reprezentat un partid care guvernează Italia alături de Fratelli d’Italia și Lega, deși aparține unei familii politice diferite la Bruxelles. Întrebată dacă există posibilitatea unei colaborări, ea a răspuns fără ocolișuri: „Văd mult mai mult decât o oportunitate: văd o datorie.”
Pentru Fazio, declinul demografic nu mai reprezintă o urgență temporară, ci o situație structurală care necesită un ecosistem de politici. Fondurile de coeziune pentru zonele din interiorul țării și cele izolate, serviciile destinate familiilor, oportunitățile educaționale, sportive și culturale pentru copii, precum și o atenție sporită acordată tinerilor trebuie să facă parte dintr-o strategie bazată pe principiul subsidiarității. Cooperarea între partide poate începe cu aceste obiective practice, evitând în același timp politicile de asistență socială care creează dependență. Ea a rezumat abordarea italiană într-o singură frază: „Nu vom folosi familiile pentru a obține voturi. Vom obține voturi pentru a apăra familiile.”
Tocmai aici dezbaterea a scos la iveală cea mai interesantă tensiune. Nikola Grmoja, deputat croat și președinte al partidului Most, a respins ideea că o coaliție devine credibilă prin simpla însumare a procentajelor din sondaje. Partidele dăinuie, a susținut el, atunci când alegătorii recunosc „autenticitatea, sinceritatea și valorile pe care le trăiești cu adevărat, nu doar le discuți”. Cel mai mare pericol pentru gândirea conservatoare și suveranistă nu provine neapărat de la adversarii săi; acesta poate apărea din interior, atunci când comportamentul contrazice principiile proclamate.
Grmoja a declarat că este dispus să susțină orice propunere care aduce beneficii familiilor și contribuie la o „Europă creștină mai puternică”, indiferent de partidul care o prezintă. Cu toate acestea, el a respins ideea unei cooperări politice stabile cu forțele pe care le considera de centru-dreapta doar cu numele. Critica sa a fost îndreptată mai ales împotriva partidului croat HDZ, afiliat la PPE, pe care l-a descris ca fiind un partid clientelist care permite stângii să se consolideze. Din acest punct de vedere, unitatea nu poate preceda credibilitatea: „Pentru ca adevărul să ajungă la oameni, mesagerul său trebuie să fie credibil.”
Bartulica a răspuns pornind de la experiența sa din Parlamentul European, unde diferitele grupuri de dreapta se străduiesc chiar și să organizeze inițiative comune. Această slăbiciune, a susținut el, trădează așteptările alegătorilor. „Noi vă slujim. Nu suntem aici pentru noi înșine.” Politica, a adăugat el, nu este nici o știință exactă, nici calea spre Rai. Ea necesită prudență, disponibilitate de a face compromisuri și capacitatea de a nu transforma conflictele personale în obstacole permanente.
Discuția dintre cei doi politicieni croați a devenit directă. Grmoja a susținut că iubirea creștină nu le impune politicienilor să ignore trădarea sau să renunțe la prudență atunci când își aleg aliații. Bartulica a răspuns că persoane apropiate de partidul Most au participat la atacuri împotriva sa în timpul unei campanii electorale, dar a îndemnat publicul să nu rămână prizonierul rănilor din trecut. Dincolo de disputa personală, dezacordul lor a scos la iveală problema centrală cu care se confruntă centrul-dreapta european: unitatea poate da rezultate, dar cooperarea fără încredere poate distruge chiar alternativa pe care încearcă să o creeze.
Marko Milanović Litre, fost deputat croat și secretar internațional al Mișcării Suveraniștilor Croați, a readus discuția asupra consecințelor culturale ale acelei alegeri. Răspunzând la întrebarea unui tânăr participant olandez cu privire la secularizarea generațiilor tinere, el a descris familia nu ca o simplă coexistență, ci ca „un parteneriat” între mamă și tată. Pentru a o face din nou atractivă este nevoie de o muncă culturală susținută, care să arate prejudiciile cauzate de absența unuia dintre părinți și să transmită, în special în țările postcomuniste, memoria controlului exercitat de regimurile autoritare asupra societății.
Kols a subliniat același aspect, amintind că Letonia nu a fost doar o fostă republică sovietică, ci o țară ocupată. Tinerii de astăzi, în vârstă de douăzeci de ani, s-au născut după ce Letonia a aderat atât la Uniunea Europeană, cât și la NATO și nu au nicio experiență directă a regimului comunist. Această distanță istorică, a avertizat el, poate fi exploatată de către progresiști. Totuși, la fel cum mulți membri ai generației hippie și-au întemeiat în cele din urmă familii, el crede că și tinerii secolului XXI își pot redescoperi valorile.
Prin urmare, grupul de experți nu a elaborat nicio formulă organizațională pentru unirea creștin-democraților, conservatorilor și suveraniștilor. Cu toate acestea, a clarificat condițiile fără de care unitatea nu ar fi altceva decât un cartel electoral: un standard comun al libertății, respectul pentru subsidiaritate, politici verificabile în favoarea familiilor și o clasă politică credibilă. Bartulica a încheiat citând-o pe Sfânta Tereza de la Calcutta: „Dacă vrei să schimbi lumea, du-te acasă și iubește-ți familia.” A fost, probabil, cea mai coerentă concluzie a unei discuții care a început cu alianțele europene și s-a încheiat prin a reaminti că libertatea politică începe înaintea statului și înaintea partidelor politice.