Subscribe
Propunerea Comisiei ar consolida rolul agenției dincolo de granițele UE. Aceasta marchează o reorientare către prioritățile susținute de mult timp de grupul ECR, care trebuie acum să se concretizeze în capacitate operațională și rezultate.
„Europa decide cine intră în Uniunea noastră și în ce condiții.” Cuvintele Ursulei von der Leyen, care însoțesc propunerea de consolidare a Frontex din 27 octombrie, merită la fel de multă atenție ca și măsurile în sine. În declarația publicată de reprezentanța Comisiei Europene în Franța, controlul asupra intrării este prezentat ca o responsabilitate politică care trebuie exercitată. Pentru conservatorii europeni, care au făcut din protecția frontierelor o prioritate, aceasta reprezintă o recunoaștere semnificativă.
Propunerea concretizează această interpretare. Comisia intenționează să permită agenției Frontex să ofere asistență în cadrul operațiunilor de returnare dintr-o țară terță către o altă țară terță, prin intermediul unor acorduri cu țările în cauză și cu respectarea drepturilor fundamentale. De asemenea, propune înființarea unui Centru de coordonare a returnărilor, a unei forțe de reacție rapidă și extinderea treptată a corpului permanent la 30 000 de ofițeri, inclusiv o rezervă de 17 000. Parlamentul și Consiliul trebuie încă să ajungă la un acord cu privire la noile dispoziții: ar fi prematur să se considere că aceste competențe sunt deja operaționale.
Semnificația politică, însă, este deja evidentă. Comisia propune dotarea Uniunii cu instrumente mai puternice pentru punerea în aplicare a deciziilor în materie de migrație. Tocmai acesta este domeniul în care conservatorii susțin de multă vreme că ar trebui testată credibilitatea instituțională: capacitatea de a stabili norme și de a asigura respectarea acestora.
Problema este evidentă și în studiile Parlamentului European. Raportul său din iunie 2026 privind centrele de returnare citează cifrele Comisiei, care estimează rata de returnare pentru 2025 la 28%. Documentul însuși recomandă prudență în interpretarea acestui indicator: deciziile multiple privind aceeași persoană și plecările voluntare neînregistrate pot denatura comparația. Cu toate acestea, rămân obstacole substanțiale, de la stabilirea identității persoanelor până la obținerea acordului țărilor lor de origine pentru readmisia acestora.
Pentru un stat democratic, această discrepanță dintre decizie și punerea în aplicare are consecințe care depășesc sfera administrativă. Atunci când o procedură stabilește că o persoană nu are dreptul de ședere, dar ordinul rezultat nu are niciun efect practic, devine mai dificil să se explice cetățenilor care este valoarea regulilor. De asemenea, suferă și încrederea în sistemul de protecție: respectarea dreptului la azil necesită instituții capabile să facă distincția între diferite circumstanțe și să acționeze în conformitate cu deciziile luate.
Se pune, de asemenea, problema echității față de cei care urmează căile legale. Un sistem de migrație le cere solicitanților să îndeplinească anumite condiții, să prezinte documente și să accepte deciziile. Legitimitatea acestuia se diminuează atunci când respectarea regulilor pare opțională odată ce o persoană se află fizic pe teritoriu. Conservatorii pot susține acest argument fără a trata fiecare migrant ca pe o amenințare la adresa securității. Distincția relevantă se referă la drepturile legale și la comportamentul individual. Menținerea acestei distincții este esențială pentru o politică pe care cetățenii o pot înțelege și pe care autoritățile o pot apăra.
Reforma Frontex abordează această problemă în cadrul unui proces mai amplu. În prezentarea acesteia, Comisia face referire la noul Regulament privind returnarea, care a intrat în vigoare la 16 octombrie. Consolidarea agenției are ca scop sprijinirea punerii în practică a acestui cadru juridic, alături de digitalizarea procedurilor.
Extinderea operațiunilor către țări terțe reprezintă pasul cu cele mai importante consecințe. Într-un articol publicat de Euronews pe 26 octombrie, Vincenzo Genovese descrie două posibile aplicații: asistarea guvernelor din afara UE în repatrierea persoanelor aflate pe teritoriul lor și sprijinirea operațiunilor din centrele externe de repatriere. Acestea sunt funcții distincte, unite de intenția de a acționa într-o zonă geografică care se extinde dincolo de Europa însăși.
Din punct de vedere politic, aceasta înseamnă recunoașterea faptului că gestionarea migrației necesită acorduri și capacități operaționale dincolo de graniță. Pentru a funcționa, această abordare va trebui să ofere partenerilor angajamente durabile și responsabilități clar definite. O structură situată în străinătate nu poate, prin ea însăși, să depășească refuzul unei țări de origine de a-și readmite unul dintre cetățenii săi. Diplomația și punerea în aplicare la nivel administrativ vor rămâne decisive.
Cooperarea trebuie, de asemenea, concepută ținând seama de reziliența politică. Un acord care depinde în totalitate de bunăvoința unui singur guvern străin poate deveni vulnerabil atunci când relațiile se deteriorează. Prin urmare, guvernele europene ar trebui să insiste asupra unor obligații clare, a unor mecanisme de evaluare și a unor alternative viabile. Aceasta reprezintă o preocupare practică pentru orice politică externă în materie de migrație: mutarea unei părți a procesului în străinătate schimbă locul în care se exercită responsabilitatea, dar nu elimină necesitatea de a da socoteală pentru decizii, cheltuieli și rezultate.
Aici se află fundamentul cel mai convingător al argumentului conservator. În declarația sa din 24 aprilie 2024, prin care a anunțat adoptarea programului electoral, Partidul ECR a identificat printre prioritățile sale niște frontiere externe solide și o strategie de securitate cuprinzătoare care să acopere punctele de intrare terestre, maritime și aeriene. Această poziție a legat gestionarea fluxurilor migratorii de responsabilitatea națională și de protecția frontierelor.
Continuitatea este și mai evidentă în ceea ce privește returnările. La 9 martie 2026, în urma votului din cadrul Comisiei pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne a Parlamentului, Grupul ECR a susținut posibilitatea înființării unor centre în țări terțe și a subliniat discrepanța dintre deciziile de returnare și punerea lor în aplicare. La 17 iunie, acesta a salutat aprobarea de către Parlament a regulamentului ca pe un moment de cotitură către un sistem capabil să producă rezultate.
Această succesiune susține argumentul conform căruia poziția conservatoare își găsește confirmarea. Aceasta nu dovedește că fiecare dispoziție este exclusiv meritul ECR, și nici nu ar fi credibil să se atribuie un întreg proces legislativ unei singure familii politice. Totuși, ea demonstrează o convergență către prioritățile sale: un control mai strict, returnările executorii și cooperarea cu țările terțe capătă o pondere din ce în ce mai mare în răspunsul instituțional al Europei.
Pentru conservatori, consolidarea unei agenții europene ridică, de asemenea, o întrebare cu privire la modul în care ar trebui să funcționeze cooperarea. Aceasta este utilă atunci când sporește capacitatea statelor de a-și îndeplini responsabilitățile. Resursele comune, coordonarea și asistența operațională pot servi acestui scop, cu condiția ca atribuțiile și responsabilitatea să rămână clare. Orice evaluare a reformei trebuie să țină seama și de acest echilibru.
Acest lucru reprezintă un test concret al preferinței conservatoare pentru o Europă care se concentrează pe sarcini în care cooperarea aduce o valoare adăugată. Presiunile la frontieră afectează țările în mod diferit, în timp ce eșecurile pot avea consecințe pentru vecinii lor. Sprijinul operațional comun poate contribui la remedierea acestui dezechilibru. Justificarea sa se bazează pe asistența pe care o oferă autorităților naționale. Extinderea unei instituții ar trebui să rămână un mijloc de îmbunătățire a performanței, bugetele și personalul fiind evaluate în funcție de nevoile identificabile.
Același lucru este valabil și în ceea ce privește garanțiile juridice. Acorduri solide, decizii individuale bine fundamentate și o supraveghere credibilă sunt necesare pentru a construi operațiuni care să fie durabile și să reziste unei examinări în instanță. Încă din martie 2025, UNHCR a dedicat un document necesității unor sisteme eficiente de returnare și rolului potențial al centrelor externe, în conformitate cu standardele privind drepturile omului. Prin urmare, există spațiu pentru o discuție practică în care eficacitatea și protecția persoanelor să fie abordate împreună.
Propunerea din 27 octombrie le permite conservatorilor să revendice un progres politic important. Totodată, aceasta îi obligă să rămână exigenți în ceea ce privește rezultatele. Angajamentele mai ample privind efectivele de personal trebuie să se traducă în personal disponibil; acordurile trebuie să facă posibile operațiunile efective; procedurile trebuie să se încheie în termene rezonabile.
Raportarea publică ar trebui să facă posibilă această evaluare. Guvernele ar trebui să explice care sunt obstacolele care persistă, dacă acordurile de cooperare funcționează și în ce domenii resursele suplimentare duc la îmbunătățiri măsurabile. Fără o astfel de analiză, extinderea instituțională riscă să devină o realizare sărbătorită în principal de către instituțiile însele. O reformă serioasă trebuie să încurajeze evaluarea performanței sale.
Schimbarea de abordare se reflectă în prioritățile pe care Comisia a ales să le transforme într-o propunere. Credibilitatea acesteia va depinde de punerea în aplicare. Pentru cei care au susținut de multă vreme aceste politici, sarcina de acum este să urmărească negocierile și să se asigure că ambiția anunțată nu se pierde în compromisuri sau dificultăți administrative. Cetățenii vor avea dreptate să judece această schimbare după efectele sale.