Cursa prezidențială lipsită de strălucire din Irlanda

În timp ce Irlanda se îndreaptă cu greu spre alegerile prezidențiale din 2025, competiția pentru succesiunea lui Michael D. Higgins în calitate de al zecelea președinte al Republicii se anunță a fi o lecție de mediocritate politică.

Ceea ce ar trebui să fie un exercițiu democratic vibrant pentru a selecta figura ceremonială a națiunii a degenerat într-o afacere călduță, neinspirată, marcată de dezordine în rândul politicienilor independenți, de un candidat Fine Gael împiedicat de problemele liderului său de partid și de o conducere Fianna Fáil umilită de relația sa cu un fost Taoiseach căzut în dizgrație.

Rolul constituțional al președintelui irlandez, menit să întruchipeze valorile națiunii, riscă astfel să fie eclipsat de acest spectacol jenant. Această stare de lucruri nu este doar dezamăgitoare, ci este și o reflectare îngrijorătoare a peisajului politic fracturat al Irlandei.

Până în prezent, cursa prezidențială din 2025 a avut potențialul de a fi un moment definitoriu pentru Irlanda, primele alegeri de la înființarea Comisiei electorale din 2023 și o oportunitate de a trasa un curs diferit după mandatul de 14 ani al lui Higgins (lung și uneori obositor de intervenționist).

Cu toate acestea, campania nu a reușit să stârnească imaginația publicului. Sondajele, cum ar fi sondajul Irish Times/Ipsos B&A din iulie 2025, arată un public în mare parte dezangajat, cu 20% dintre respondenți nesiguri de alegerea lor și 18% care nu consideră niciunul dintre candidați atrăgător. Această apatie nu este fără cauză. Cursa este lipsită de carisma și gravitatea competițiilor din trecut, inclusiv a alegerilor controversate din 2011, în urma cărora Michael D. Higgins a ieșit victorios.

Absența unei narațiuni convingătoare este palpabilă. Favorita inițială a Fine Gael, Mairead McGuinness, s-a retras din motive de sănătate, lăsând partidul să se chinuie să redeschidă nominalizările.

Fostul ministru Fine Gael și marea doamnă Heather Humphreys și europarlamentarul Seán Kelly au înaintat de atunci, dar niciunul dintre ei nu a captat spiritul național.

Sinn Féin, precaut să nu repete eșecul din 2018, când Liadh Ní Riada a obținut doar 6 %, a susținut, în ultimul moment, candidatul unității stângii. Fianna Fáil, între timp, a ezitat, Micheál Martin declarând public că partidul va sprijini doar un candidat care întrunește un „consens larg” sau un „vot semnificativ”. O astfel de poziție denotă indecizie și a condus inevitabil la alegerea unui candidat celebru.

Rezultatul este o campanie care seamănă mai mult cu o formalitate birocratică decât cu un concurs pentru cea mai înaltă funcție din Irlanda.

Această atmosferă lipsită de strălucire este exacerbată de absența unei figuri unificatoare. Oricât am fi de dezacord cu ei, cel puțin foștii președinți, precum McAleese sau Higgins, au adus percepția unei anumite forțe intelectuale sau a unei rezonanțe culturale a rolului.

Cu toate acestea, competiția de astăzi este un mozaic de politicieni de mâna a doua și de outsideri în căutare de publicitate. Nume precum Conor McGregor, a cărui candidatură este respinsă ca o cascadorie, și Michael Flatley, o fostă vedetă Riverdance, adaugă o calitate de circ procedurii. Publicul irlandez merită mai mult decât această paradă de orgolii și oportuniști.

Unul dintre cele mai flagrante eșecuri ale acestor alegeri este incapacitatea politicienilor independenți de a se coaliza în jurul unui singur candidat. Într-un sistem în care candidații au nevoie de sprijinul a 20 de membri ai Oireachtas sau a patru autorități locale, independenții se confruntă cu o luptă dificilă. Cu toate acestea, potențialul unei figuri unificatoare care să conteste dominația partidelor majore (Fine Gael, Fianna Fáil și Sinn Féin) era semnificativ. În schimb, independenții au irosit această oportunitate, fragmentându-și eforturile și diluându-și impactul.

TD independentă Catherine Connolly a apărut ca un concurent de stânga, asigurându-și sprijinul stângii. Cu toate acestea, campania sa continuă să se lupte pentru a obține tracțiune în afara cercurilor progresiste, iar lipsa unui profil național îi afectează atractivitatea.

Această dezuniune reflectă o stare de rău mai generală în rândul politicienilor independenți din Irlanda. În loc să se unească în spatele unui candidat care ar putea întruchipa o viziune nepartizană, de orientare conservatoare, independenții au permis până acum ambițiilor personale și diferențelor ideologice să prevaleze.

Rezultatul este un domeniu fragmentat care lasă partidele majore să domine, consolidând și mai mult establishmentul politic irlandez. Pentru conservatori, aceasta este o ocazie ratată de a susține un candidat care ar putea contesta ortodoxia liberală care a definit președinția sub un Higgins intervenționist.

Acestea fiind spuse, președinția irlandeză, astfel cum este definită la articolul 12 din Constituție, este un rol în mare parte ceremonial, cu puteri limitate.

Președintele acționează în calitate de gardian al Constituției, având autoritatea de a deferi legislația Curții Supreme, de a numi Taoiseach și alți miniștri (la propunerea Dáil) și de a reprezenta Irlanda în țară și în străinătate. Este o poziție de importanță simbolică, menită să întruchipeze unitatea și valorile națiunii. Cu toate acestea, lipsa de substanță a actualei campanii riscă să submineze demnitatea acestui rol.

Cu toate acestea, constrângerile constituționale ale președinției ar trebui, în teorie, să facă din aceasta o platformă ideală pentru o figură integră și cu greutate care să se ridice deasupra politicii partizane. În schimb, cursa 2025 a devenit un câmp de luptă pentru manevrele de partid și răzbunări personale.

Absența unei dezbateri serioase cu privire la rolul președinției într-o Irlandă în schimbare rapidă, în care probleme precum imigrația, inegalitatea economică și identitatea culturală se profilează mari, este un deserviciu adus funcției.

O perspectivă conservatoare ar pleda pentru un președinte care să susțină suveranitatea națională, valorile tradiționale și prudența economică, însă niciun candidat nu a articulat eficient o astfel de viziune. Candidatul prezumtiv al Fine Gael, probabil Heather Humphreys în urma retragerii lui McGuinness, se confruntă cu o luptă dificilă, agravată de problemele politice ale liderului partidului și Tánaiste Simon Harris.

Harris, supranumit cândva „copilul Dáilului”, s-a străduit să mențină încrederea publicului în contextul crizei locuințelor, al chiriilor ridicate și al provocărilor economice care au afectat cei 14 ani de guvernare ai Fine Gael. Sondajele arată că Fine Gael se află la egalitate cu Fianna Fáil și Sinn Féin, iar conducerea lui Harris a fost criticată pentru gafe și o lipsă percepută de gravitate.

Acest bagaj va cântări inevitabil asupra candidatului Fine Gael. Humphreys, un fost ministru cu o puternică atracție rurală, este văzut ca un candidat reticent care a intrat în cursă doar după plecarea lui McGuinness.

În timp ce apelul său transpartinic și viziunea sa asupra insulelor comune ar putea avea ecou, asocierea sa cu un Fine Gael aflat în dificultate riscă să îndepărteze alegătorii. Eșecul partidului de a aborda probleme urgente precum locuințele, descrise în mod notoriu de fostul ministru de finanțe al Fine Gael, Michael Noonan, drept „probleme de succes”, a erodat încrederea publicului.

În timp ce candidatul Fine Gael, fie el Humphreys sau altul, nu va avea de ales decât să se distanțeze de pașii greșiți ai lui Harris. Fără aceasta, campania lor riscă să fie umbrită de eșecurile mai ample ale partidului.

Poate că subiectul cel mai jalnic al acestor alegeri a fost situația dificilă, pe deplin autoprovocată, cu care s-a confruntat liderul Fianna Fáil și Taoiseach Micheál Martin. În ciuda insistenței lui Martin că partidul va susține doar un candidat cu o largă popularitate, o facțiune semnificativă din cadrul Fianna Fáil s-a raliat fostului Taoiseach Bertie Ahern, o figură împotmolită în controverse de la Tribunalul Mahon și rolul său în criza financiară a Irlandei. Ahern, care s-a alăturat din nou partidului în 2023, se gândește de ani de zile la o candidatură prezidențială, sondajele arătând un anumit sprijin în rândul alegătorilor Fianna Fáil.

Opoziția lui Martin față de candidatura lui Ahern a fost clară și, într-adevăr, el a exclus în mod public susținerea acestuia, jurnaliști precum Mick Clifford citând „scheletele prăfuite ale tribunalului” care ar ieși la suprafață în timpul unei campanii.

Cu toate acestea, faptul că atât de mulți membri de partid au sprijinit-o pe Ahern a fost o mustrare umilitoare la adresa conducerii lui Martin. Indecizia Fianna Fáil, exemplificată de declarațiile vagi ale lui Martin cu privire la căutarea unui candidat de consens, a lăsat partidul fără cârmă.

Au fost vehiculate nume precum Mary Hanafin, Cynthia Ní Mhurchú și Colum Eastwood, dar niciunul nu a câștigat teren, lăsând umbra lui Ahern să planeze larg. Pentru un partid care nu a mai prezentat un candidat la președinție de la victoria lui McAleese din 1997, această discordie internă a fost un spectacol jenant care subminează autoritatea lui Martin și credibilitatea Fianna Fáil.

Pe măsură ce Irlanda se apropie de termenul limită de 11 noiembrie 2025 pentru aceste alegeri, starea actuală a cursei prezidențiale ne reamintește clar necesitatea unei conduceri bazate pe principii. Cei de orientare conservatoare au încercat să se asigure că este selectat un candidat care poate reda demnitatea funcției, să susțină unitatea națională și să respingă excesele populiste și progresiste care au caracterizat mandatul lui Higgin; au eșuat în acest scop.

După cum s-a menționat mai sus, eșecul independenților de a se uni, bagajul candidatului Fine Gael și flirtul Fianna Fáil cu o figură căzută în dizgrație precum Ahern indică o stare de rău mai profundă în politica irlandeză.