Subscribe
Industria siderurgică mondială se confruntă cu două situații de urgență: pe de o parte, adoptarea unor politici protecționiste în Statele Unite, culminând cu tarifele la oțel și aluminiu impuse de administrația Trump; pe de altă parte, valul tot mai mare de exporturi cu costuri reduse din Asia, în special din China, unde sectorul beneficiază de subvenții de stat semnificative și de o capacitate de producție structurală excedentară. Conform estimărilor Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, supracapacitatea globală a depășit 600 de milioane de tone în 2023 și ar putea depăși 720 de milioane până în 2025. Aceasta înseamnă că oțelăriile din întreaga lume produc mult mai mult decât poate absorbi piața, generând o concurență descendentă care penalizează în special producătorii europeni, deja împovărați de costuri energetice mai mari și de reglementări de mediu stricte. Rezultatul este o slăbire progresivă a țesutului industrial al continentului: numeroase uzine și-au redus operațiunile sau au suspendat producția, în timp ce aproximativ 18 000 de locuri de muncă au fost pierdute numai în 2024. Europa se confruntă astfel cu o provocare crucială: să decidă dacă să își apere capacitatea de producție sau să accepte un rol marginal în noul echilibru global.
RĂSPUNSUL EUROPEAN
În martie 2025, Comisia Europeană și-a anunțat intenția de a prezenta un plan de acțiune pentru sectorul oțelului, ca răspuns direct la tarifele americane. Obiectivul era dublu: contracararea măsurilor considerate inechitabile de către partenerii comerciali și revizuirea limitelor de import introduse în timpul disputei privind oțelul care a început în 2018. Aceste limite, încă în vigoare, urmează să expire în iunie 2026, însă intenția Bruxelles-ului este de a devansa termenul pentru a asigura protecția continuă a pieței interne. La 7 octombrie 2025, Comisia și-a oficializat propunerea, schițând un pachet de măsuri de importanță istorică. Planul prevede reducerea la jumătate a cantității de oțel care poate fi importată în Uniune fără taxe vamale, de la 30,5 la 18,3 milioane de tone anual. Importurile peste acest prag vor fi supuse unui tarif de 50%, dublu față de nivelul actual de 25%. Inițiativa, descrisă de președintele Ursula von der Leyen ca fiind necesară și urgentă, vizează restabilirea unui echilibru concurențial între producătorii europeni și concurenții non-europeni. Comisia a introdus, de asemenea, așa-numita regulă „melt-and-pour”, care obligă importatorii să declare unde a fost produs oțelul. Această măsură rezultă din necesitatea de a preveni evaziunea fiscală prin reetichetarea originii produselor, o practică deosebit de răspândită în China, care exportă adesea oțel prin țări intermediare.
SUPRACAPACITATEA ȘI CONCURENȚA ASIATICĂ
Principala vulnerabilitate a industriei siderurgice europene este extinderea ofertei asiatice. China, care produce mai mult de jumătate din oțelul mondial, a continuat să își sprijine industria prin subvenții publice, alimentând o dinamică de dumping care se traduce prin prețuri scăzute în mod artificial. Efectul de domino este clar: Turcia, India, Vietnam și Coreea de Sud – adesea parteneri sau intermediari în lanțul de export chinez – sunt acum printre principalii furnizori de oțel către Uniunea Europeană. Pentru producătorii europeni, acest scenariu a devenit nesustenabil. În prezent, oțelăriile de pe continent funcționează la 67% din capacitatea lor. Prin noile măsuri, Bruxelles-ul își propune să readucă gradul de utilizare a capacităților la 80%, asigurând astfel o mai mare ocupare a forței de muncă și stabilitate industrială. Fenomenul de supracapacitate nu este doar economic, ci și geopolitic. Disponibilitatea unor cantități mari de oțel cu costuri reduse permite Chinei să exercite o influență strategică asupra piețelor globale, în timp ce Europa riscă să piardă nu numai competitivitatea, ci și autonomia în sectoare-cheie precum automobilele, infrastructura și apărarea. De aici și conștientizarea crescândă a faptului că problema oțelului nu poate fi tratată doar ca o problemă comercială, ci ca un element de securitate economică și industrială.
DIMENSIUNEA TRANSATLANTICĂ: ÎNTRE CONCURENȚĂ ȘI COOPERARE
Noile măsuri europene vin pe fondul unei noi confruntări cu Statele Unite. În ciuda tensiunilor generate de tarifele americane aplicate oțelului și aluminiului european (50 % și încă în vigoare), Bruxellesul și Washingtonul împărtășesc un obiectiv comun: limitarea impactului supracapacității mondiale și combaterea practicilor de dumping, în special a celor provenite din China. Prin urmare, Uniunea Europeană intenționează să mențină un dialog constructiv cu Statele Unite pentru a dezvolta strategii coordonate de apărare industrială. Cu toate acestea, decizia de a aplica noile cote și importurilor de pe piața americană reflectă dorința Europei de a adopta o abordare echilibrată și independentă, bazată pe reguli egale pentru toți. Aceasta reprezintă o diferență semnificativă față de politica SUA, care este mai selectivă și vădit protecționistă. În acest context, poziția europeană se definește ca o formă de „protecție legitimă”, compatibilă cu normele Organizației Mondiale a Comerțului. Bruxelles-ul nu intenționează să înceapă un război comercial, ci mai degrabă să reafirme principiul reciprocității și al concurenței loiale. Obiectivul este de a proteja industria europeană fără a compromite deschiderea pieței, păstrând aproximativ 10 % din sectorul siderurgic deschis concurenței internaționale.
SUVERANITATEA INDUSTRIALĂ ȘI REINDUSTRIALIZAREA EUROPEANĂ
Strategia Comisiei reprezintă o schimbare de paradigmă în politica industrială europeană. Pentru prima dată, Uniunea afirmă explicit principiul suveranității industriale: necesitatea de a păstra capacitatea de producție locală ca o condiție prealabilă pentru autonomia economică și securitatea strategică. Comisarul pentru politică industrială, Stéphane Séjourné, a sintetizat obiectivul noului plan cu o formulă clară: „Reindustrializarea Europei: „reindustrializarea Europei”. Conceptul depășește simpla apărare a sectorului siderurgic; este o încercare de a restabili centralitatea sectorului de producție într-o eră a tranziției ecologice și a concurenței globale. Dezbaterea din cadrul Comisiei a fost intensă. Unii comisari au susținut reducerea producției de masă prin concentrarea exclusivă asupra oțelului „verde” sau de foarte bună calitate, compatibil cu obiectivele climatice ale Green Deal. Alții, însă, au apărat ideea menținerii unei industrii diversificate, capabilă să producă oțel pentru apărare, infrastructură și automobile. A doua linie a prevalat, asociind protecția oțelului cu o viziune pe termen lung a suveranității economice europene.
IMPLICAȚII ECONOMICE ȘI SOCIALE
Noul pachet de măsuri a fost salutat de principalele organizații industriale. Eurofer, federația producătorilor europeni, l-a numit „un punct de cotitură necesar”, în timp ce sindicatele și-au exprimat optimismul prudent, subliniind posibilitatea de a păstra mii de locuri de muncă. Din punct de vedere economic, Comisia se așteaptă la un impact moderat asupra prețurilor: o creștere medie de 3%, echivalentă cu aproximativ 50 € în plus pentru o mașină și 1 € în plus pentru o mașină de spălat. Bruxelles-ul consideră că acest efect este un sacrificiu sustenabil pentru protejarea siguranței industriale și a locurilor de muncă. Cu toate acestea, succesul planului va depinde și de sprijinul politic al statelor membre. Germania, principalul producător european de automobile și un mare consumator de oțel, nu și-a exprimat încă o poziție definitivă. Sprijinul său va fi crucial pentru aprobarea măsurii.
PERSPECTIVE ȘI IMPORTANȚĂ STRATEGICĂ
Uniunea Europeană intenționează să aprobe noile norme până la 30 iunie 2026, când expiră actualul regim de cote. Spre deosebire de măsurile anterioare, care erau adesea temporare și limitate, noul sistem este conceput ca o protecție structurală și permanentă. Acest lucru marchează o trecere de la o abordare defensivă la o politică industrială proactivă, menită să reconstruiască baza de producție a continentului. În viitor, strategia siderurgică europeană ar putea deveni un model pentru alte sectoare strategice, cum ar fi bateriile, semiconductorii și tehnologiile ecologice, în care autonomia producției este percepută din ce în ce mai mult ca un element esențial al suveranității. Provocarea nu privește doar economia, ci însăși identitatea Europei ca putere industrială. Apărarea oțelului înseamnă apărarea capacității de a construi infrastructură, vehicule și echipamente de apărare: cu alte cuvinte, capacitatea Europei de a juca un rol de lider în noua ordine mondială.
OȚELUL ESTE UN SIMBOL AL SUVERANITĂȚII
Planul european pentru oțel 2025 reprezintă o etapă-cheie în politica economică a Uniunii. Confruntat cu concurența asiatică neloială și cu protecționismul american, Bruxelles-ul a ales să își reafirme autonomia de producție, punând bazele unei politici industriale bazate pe echilibru, reziliență și durabilitate. Decizia de a reduce la jumătate cotele de import și de a ridica tarifele la 50 % nu este doar o măsură tehnică, ci un act politic care redefinește relația Europei cu globalizarea. Într-o lume fragmentată de tensiuni economice și geopolitice, oțelul este din nou un simbol al suveranității: un metal care, încă o dată, marchează granița dintre dependența și independența industrială.