Subscribe
După patru ani de la invazia la scară largă a Rusiei în Ucraina, Europa se află într-un moment de introspecție incomod, dar necesar. Claritatea inițială a anului 2022 – indignare morală, aliniere strategică, mobilizare rapidă – a făcut loc unui peisaj mai complex în care se ciocnesc solidaritatea, suveranitatea, securitatea și prudența instituțională.
Pe de o parte, multe familii politice de pe continent rămân ferme: Ucraina trebuie să fie sprijinită sau, cel puțin, Ucraina nu poate cădea. Și astfel, agresiunea rusă nu poate fi acceptată și cu atât mai puțin recompensată. Suveranitatea unei națiuni europene nu poate fi negociată sub constrângere. Această linie de bază rămâne intactă.
Și totuși, dincolo de această claritate, încep să apară îndoieli – nu cu privire la sprijinul în sine, ci cu privire la direcția în care se îndreaptă Uniunea Europeană.
Dezbaterea privind aderarea Ucrainei la UE încapsulează această tensiune. Aderarea este prezentată din ce în ce mai mult ca o extindere naturală și necesară din punct de vedere moral a solidarității. Dacă Ucraina luptă pentru Europa, se argumentează, atunci Europa trebuie să integreze Ucraina în mod ireversibil în nucleul său instituțional. Într-o întorsătură surprinzătoare a evenimentelor, se pare că Ucraina luptă în numele Europei, în loc să ceară Europei să lupte în locul Ucrainei. Aceasta a fost retorica lui Zelenski în ultimii ani și este ceea ce a articulat în discursul său în fața Parlamentului European din 24 februarie 2026. În acest discurs, Zelenski a îndemnat liderii UE să ofere Ucrainei „o dată clară pentru aderarea” la Uniune. Încadrarea extinderii ca parte a arhitecturii diplomatice necesare pentru a pune capăt războiului
Dar aderarea nu este un simbol. Este o transformare structurală a Uniunii. Va modifica echilibrele bugetare pentru zeci de ani. Va remodela politica de coeziune și finanțarea agriculturii. Va recalibra ponderea voturilor și dinamica politică din cadrul Consiliului. Cel mai important, ar lega implicit viitorul instituțional al UE de un conflict teritorial nerezolvat.
Uniunea Europeană s-a extins de multe ori în istoria sa. Nu s-a extins niciodată într-un război real. Sprijinirea Ucrainei în apărarea sa este o chestiune. Integrarea unei țări aflate în război în arhitectura constituțională a Uniunii este cu totul altceva. Cele două nu sunt interschimbabile, în ciuda retoricii bine conturate a lui Zelenski.
În orice caz, faptul că războiul a intrat acum în al patrulea an ar trebui să oblige Europa nu numai să susțină asistența – a cărei amploare și compoziție rămân contestate din punct de vedere politic, chiar dacă cifre precum pachetul propus de 90 de miliarde de euro sugerează un angajament care acoperă aproximativ două treimi din nevoile de finanțare proiectate ale Ucrainei – ci și să se gândească mult mai serios la direcția sa strategică pe termen lung.
Un conflict de această durată, înrădăcinat pe teritoriul european, nu poate fi tratat ca o urgență temporară. Acesta remodelează psihologia de securitate a continentului. Totuși, o face în mod inegal.
Pentru Polonia, statele baltice și România, războiul nu este o dramă geopolitică îndepărtată. Este o amenințare apropiată și tangibilă. Logistica militară se deplasează pe teritoriile lor. Fluxurile de refugiați sunt imediate. Scenariile de escaladare sunt dezbătute nu în seminarii academice, ci în ministerele apărării. Cetățenii din aceste state membre aflate în prima linie nu trăiesc conflictul în mod abstract; ei îl trăiesc ca pe o proximitate. Sentimentul de vulnerabilitate este real și determină insistența lor asupra fermității, vitezei și clarității strategice.
În schimb, pentru țări precum Italia, Spania, Portugalia sau Irlanda, războiul – deși semnificativ din punct de vedere moral și consecvent din punct de vedere politic – rămâne mai îndepărtat din punct de vedere geografic și psihologic. Percepția amenințării este filtrată prin prețurile la energie, presiunile bugetare și dezbaterile politice interne, mai degrabă decât prin neliniștile directe legate de frontiere. Opinia publică din aceste state reflectă adesea o calibrare diferită între solidaritate și risc, între rezistență și negociere.
Această divergență poate foarte bine să ducă la dezunire, așa cum vedem cu poziția maghiară. Și, de asemenea, arată că coeziunea europeană se bazează pe intuiții strategice diferite. Ceea ce pare existențial la Varșovia poate părea contingent la Lisabona. Ceea ce pare urgent în Tallinn poate părea negociabil în Madrid.
Tocmai din cauza acestei asimetrii interne, Uniunea Europeană nu se poate limita doar la finanțarea rezistenței. Dacă obiectivul este de a susține cu adevărat Ucraina, dincolo (sau poate departe) de ajutorul militar, UE ar trebui să se preocupe de un rol principal în modelarea arhitecturii diplomatice a unei soluții pașnice credibile. Un război care se desfășoară pe teritoriul european nu își poate concepe soluționarea politică în altă parte.
Statele Unite rămân indispensabile. NATO rămâne esențială pentru descurajare. Cu toate acestea, UE nu poate externaliza la nesfârșit finalul strategic al unui război care îi redefinește propriul mediu de securitate. Reducerea decalajului dintre urgența frontului și distanța periferică necesită nu numai bani, ci și leadership – un leadership capabil să alinieze percepțiile divergente ale amenințărilor într-o strategie continentală coerentă. Dacă conflictul este european din punct de vedere geografic și al consecințelor, eventuala sa soluționare trebuie să fie, de asemenea, europeană în ceea ce privește concepția.
Există un paradox în centrul dezbaterii actuale. Uniunea a fost concepută ca un proiect de pace, bazat pe interdependența economică și integrarea instituțională ca antidot la război. Cu toate acestea, ea se transformă astăzi într-un actor geopolitic care finanțează reziliența militară la o scară fără precedent. Începând cu 2022, sute de miliarde de euro au fost mobilizate în diverse forme de sprijin.
Această transformare poate fi necesară. Dar ea nu a fost suficient digerată din punct de vedere politic. Nu pe partea ofertei politice și cu atât mai puțin pe partea cererii. Sunt cetățenii europeni pe deplin conștienți de faptul că Uniunea este supusă unei redefiniri atât de profunde? Sunt ei pregătiți pentru un proiect european din ce în ce mai împletit cu angajamente de securitate pe termen lung și cu coordonarea apărării? Aceste întrebări nu sunt expresii ale ostilității față de Ucraina. Ele sunt expresii ale responsabilității democratice.
În întreaga Europă, vocile care îndeamnă la prudență în ceea ce privește aderarea sunt uneori prezentate ca fiind ezitante sau insuficient de angajate. Această formulare este greșită. Ne putem opune ferm expansionismului rusesc și, în același timp, să ne întrebăm dacă extinderea pe timp de război este prudentă. Suveranitatea nu este o respingere a solidarității; ea este condiția care permite solidarității să dăinuie.
Guvernele care nu pot articula în mod clar limitele angajamentelor lor riscă să erodeze legitimitatea internă de care depind în cele din urmă aceste angajamente. Capitalul politic nu este infinit. Consimțământul public nu poate fi asumat la nesfârșit într-un mediu de război prelungit, marcat de inflație, presiuni energetice, presiune demografică și oboseală socială.
Problemele instituționale legate de aderare rămân nerezolvate. Se va aplica aderarea numai teritoriilor aflate în prezent sub controlul Kievului? Uniunea s-ar angaja implicit să recupereze toate teritoriile ucrainene recunoscute la nivel internațional? Cum ar fi finanțate costurile de reconstrucție și integrarea în cadrele de coeziune și agricole fără a declanșa tensiuni distributive între statele membre? Acestea nu sunt aspecte tehnice procedurale. Acestea sunt decizii fundamentale care vor modela Uniunea pentru generații întregi.
Istoria oferă lecții care dau de gândit cu privire la entitățile politice ale căror ambiții externe depășesc coeziunea lor internă. Exagerarea începe adesea cu o convingere morală și o urgență geopolitică. Rareori se anunță ca un exces. Cu toate acestea, instituțiile rezistă doar atunci când ambiția rămâne în concordanță cu capacitatea.
După patru ani de război, Europa se află la o răscruce delicată. Întrebarea nu este dacă să sprijinim Ucraina. Acest lucru rămâne clar. Întrebarea este dacă, făcând acest lucru, Uniunea Europeană riscă să se redefinească în moduri care nu au fost suficient dezbătute sau ancorate democratic.
Nu există nicio contradicție între susținerea Ucrainei și insistența asupra prudenței în ceea ce privește aderarea. Într-adevăr, menținerea coerenței pe termen lung a Uniunii poate fi cea mai bună garanție că solidaritatea europeană rămâne credibilă și durabilă.
Dacă Europa dorește să dea dovadă de unitate, trebuie să se asigure că această unitate se bazează nu numai pe un impuls moral, ci și pe claritate strategică, realism internațional și un angajament serios de a contura o pace durabilă.
Adevărul este că războiul pune la încercare rezistența Ucrainei și, de asemenea, capacitatea Europei de a combina convingerea cu reținerea. Iar acest echilibru poate determina în cele din urmă viitorul proiectului european însuși.