Subscribe
Teheran, Tel Aviv, Washington: trei capitale care, începând de sâmbătă, 28 februarie 2026, trăiesc după un calendar de sirene, comunicate militare și evaluări ale pagubelor. Războiul dintre Iran și Statele Unite, cu implicarea deplină a Israelului, nu mai este o ipoteză de think-tank: este o realitate operațională, cu raiduri care se succed și lovituri de retorsiune care caută noi fisuri de-a lungul arcului de la Golf la estul Mediteranei.
Este un conflict cu rădăcini adânci – alimentat de spirala dosarului nuclear, de descurajarea eșuată, de sancțiuni și de „războiul din umbră” – și totuși, în câteva zile, a produs două fapte politice susceptibile de a remodela regiunea: începerea ofensivei comune americano-israeliene ( pe care Washingtonul o numește Operațiunea Epic Fury) și, mai presus de toate, moartea liderului suprem Ali Khamenei, o lovitură care pentru Teheran este atât o decapitare simbolică, cât și o traumă instituțională.
Etapele care au condus la confruntarea deschisă
Pentru a înțelege ziua de astăzi, trebuie să citiți ce a fost înainte. Acest conflict nu s-a născut în 48 de ore: este rezultatul unor ani de escaladare gestionată care nu mai este gestionată. Pe de o parte, Statele Unite și Israelul au ridicat treptat nivelul de alertă cu privire la programul iranian și la rețeaua de miliții și proxies considerată „brațul armat” al Teheranului; pe de altă parte, Iranul și-a afirmat dreptul la autoapărare, interpretând sancțiunile și operațiunile secrete drept un război nedeclarat. În ultimele luni, diplomația a arătat ca un set: întâlniri, medieri, declarații de principiu. Dar rezultatul a fost o înăsprire reciprocă. Punctul de cotitură s-a produs atunci când Washingtonul și Ierusalimul au decis că fereastra descurajării se închide și că singura modalitate de a o redeschide este o operațiune masivă – rapidă, spectaculoasă, „exemplară”. Și astfel, pe 28 februarie, au început primele lovituri.
De la 28 februarie până astăzi: o cronică a unui război din ce în ce mai mare
Noaptea de 28 februarie a inaugurat un ciclu care continuă până în prezent: valuri de raiduri, un răspuns iranian, noi valuri. Sursele internaționale descriu atacuri multiple asupra unor ținte militare și de infrastructură, într-un model care alternează operațiuni de înaltă precizie cu atacuri de saturație cu ajutorul dronelor și rachetelor. Dimensiunea „militară” este doar o parte a poveștii. Cealaltă dimensiune, mai profundă, este cea politică: ofensiva a fost interpretată imediat – și parțial revendicată – ca o acțiune menită nu numai să degradeze capacitățile de luptă, ci și să împingă Iranul către o schimbare de putere. Aici războiul fuzionează cu mesajele lui Trump: un mesaj către regim și, mai presus de toate, un mesaj direct către poporul iranian.
Cuvintele lui Trump: „operațiune militară” și un apel la revoltă
În videoclipul în care anunță începerea „operațiunilor majore de luptă”, Donald Trump încadrează narațiunea de-a lungul a două piste.
Calea strategică: operațiunea este prezentată ca fiind necesară pentru a împiedica Iranul să își consolideze capacitățile considerate inacceptabile de Washington (nucleare și de rachete) și ca un răspuns la o amenințare care – potrivit relatării americane – nu mai poate fi limitată doar prin diplomație.
Pista politică: Trump vorbește despre Iran nu doar ca despre un „inamic extern”, ci și ca despre o societate care – în opinia sa – poate și trebuie să răstoarne conducerea religioasă. Este cea mai controversată parte a discursului, deoarece schimbă obiectivul implicit de la descurajare și securitate la schimbarea regimului.
În termeni generali, Trump îi îndeamnă pe iranieni să profite de moment: structura puterii a fost lovită, conducerea se clatină, acum ar fi momentul pentru o cotitură internă. Există însă o frază care a devenit pivotul mesajului și care trebuie citată textual, deoarece stabilește linia politică americană cu privire la ceea ce urmează: „Acum este momentul să preluați controlul asupra destinului vostru și să dezlănțuiți viitorul prosper și glorios care este aproape la îndemâna voastră.”
Moartea lui Khamenei: un crater în inima Republicii Islamice
Dacă atacul din 28 februarie este momentul militar decisiv, moartea lui Ali Khamenei este momentul istoric decisiv. Reconstituirile converg: liderul suprem a fost ucis în primele etape ale campaniei de atac. Pentru Teheran, este o lovitură de amploare aproape „constituțională”: Republica Islamică este un sistem cu instituții, da, dar și cu o conducere care, în practică, reprezintă continuitatea, legitimarea și disciplina asupra aparatelor.
Nu înseamnă automat colaps. Înseamnă un vid. Iar un vid, într-un regim securizat, este umplut de cele mai puternice aparate. Aici intervine Pasdaran (IRGC), structura centrală a proiecției interne și externe a puterii regimului: nu doar o „gardă”, ci o coloană vertebrală politico-militară, cu rețele economice, informații, control teritorial și, mai presus de toate, arme.
Un Iran împărțit în trei: sărbătoare în străinătate, tăcere acasă, doliu militant
Reacția la moartea lui Khamenei a pus în scenă trei Iralii diferite.
Primul Iran: diaspora și opoziția externă. În afara țării, în comunitățile iraniene din Europa și America, unii au sărbătorit. Pentru mulți, Khamenei este simbolul deceniilor de represiune și al unei puteri teocratice percepute ca nelegitimă. Imaginile cu toasturi și steaguri de dinainte de revoluție, amplificate pe rețelele de socializare, exprimă o dorință: aceea că acesta ar putea fi începutul sfârșitului.
Al doilea Iran: țara care tace. În interiorul Iranului, imaginea este mai opacă. Tăcerea nu este consimțământ: este frică. Teama de represalii, teama de a fi identificat, teama că fiecare cuvânt devine probă. Într-un război în desfășurare – și cu aparatele în alertă maximă – prudența poate deveni singura formă de supraviețuire.
Al treilea Iran: strada regimului. Ea există și a fost vizibilă. Au existat demonstrații de durere și furie, mobilizări pro-regim, disperare față de moartea liderului, apeluri la răzbunare. O parte a țării – militantă, ideologică, adesea integrată în rețele religioase și de securitate – reacționează așa cum ar face-o un sistem asediat: strângând rândurile și cerând fermitate.
Această tripartiție este cheia de lectură a fazei care se deschide acum: Iranul nu este un bloc uniform. Este un mozaic în care o majoritate poate fi ostilă regimului, dar o minoritate înarmată își poate impune în continuare linia.
Faptul politic de care nimeni nu se poate eschiva: majoritatea este împotriva regimului, dar puterea este înarmată
A spune că „mulți iranieni sunt împotriva regimului ayatolahilor” nu este un salt: este o dovadă stratificată de-a lungul anilor de proteste și represiune. Dar transformarea acestei dovezi într-o concluzie („prin urmare, regimul cade imediat”) este saltul logic pe care Trump îl încurajează din punct de vedere politic, în timp ce realitatea de pe teren îl face puțin probabil.
Deoarece Republica Islamică nu supraviețuiește doar prin consimțământ: supraviețuiește prin coerciție organizată. Pasdaranii nu sunt o structură decorativă; ei sunt axa în jurul căreia gravitează securitatea internă, controlul social, gestionarea disidenței și răspunsul la criză. Și sunt înarmați. Imaginarea unei schimbări imediate de regim, fără factori suplimentari – dezertări în masă, fracturi decisive în cadrul aparatelor sau o implicare externă mult mai puternică – este extrem de complicată.
Cu alte cuvinte: apelul la revoltă poate fi un slogan eficient, dar nu este suficient pentru a dezmembra un aparat cu arme, lanțuri de comandă și o cultură de supraviețuire.
Frontul se mută în Marea Mediterană: dronă asupra bazei britanice din Cipru
Semnalul cel mai direct pentru Europa – și nu numai pentru Londra – vine din Cipru. În noaptea dintre 1 și 2 martie, o dronă a lovit baza RAF de la Akrotiri, provocând pagube limitate și fără victime, conform primelor reconstituiri. Sursele și analizele indică o aeronavă de tip Shahed și Hezbollah ca posibil canal operațional – adică un proxy iranian.
Nu este vorba doar de daune materiale. Este vorba de geografie: pentru prima dată în această criză, a fost afectată o parte a poziției occidentale în estul Mediteranei. Iar răspunsul britanic – evaluarea unor noi mijloace navale și consolidarea protecției împotriva dronelor – sugerează că acesta nu este considerat un incident izolat, ci o amenințare repetabilă.
„Astăzi” nu este un epilog: este încă o escaladare completă
Începând cu 3 martie 2026, operațiunile continuă. Sursele descriu un conflict care ar putea dura săptămâni și care riscă să genereze represalii chiar dincolo de teatrul tradițional, în special în spațiul cibernetic și prin intermediul rețelelor proxy.
Și aici este unde moartea lui Khamenei devine un dublu fitil: în interiorul Iranului poate produce lupte pentru succesiune; în exterior, poate accelera răzbunarea. O evaluare americană menționează riscul unor noi acțiuni iraniene și al unor acțiuni ale aliaților săi, atenția Homeland Security fiind orientată, de asemenea, către posibile activități în domeniul digital.
Unde este Europa? Și mai ales: ce vrea să fie?
În acest moment, întrebarea nu este un exercițiu retoric: este o declarație de fapt geopolitică. Ce face – concret – pentru a avea impact? Ce rol dorește să joace într-un conflict care afectează securitatea energetică, rutele, riscul de terorism, migrația și chiar bazele britanice din Marea Mediterană?
Pentru moment, traiectoria Europei seamănă cu cea obișnuită: declarații, apeluri la dezescaladare, comunicate care invocă dreptul internațional. Toate necesare, desigur. Dar insuficiente dacă conflictul se transformă într-un război lung, capabil să redeseneze echilibrele regionale și să antreneze Occidentul într-un sezon de represalii difuze. Absența Europei nu este doar militară (și ar fi naiv să credem că UE poate acționa ca Washingtonul). Este o absență strategică: incapacitatea de a transforma interesele comune într-o linie comună, iar o linie comună într-o pârghie politică.
Între timp, istoria se mișcă repede: Trump le vorbește iranienilor ca și cum puterea ar fi deja pe marginea prăpastiei; Iranul se împarte între cei care sărbătoresc, cei care tac de frică și cei care plâng și se mobilizează pentru regim; Pasdaranii rămân pivotul armat; iar conflictul arată că nicio frontieră regională nu este cu adevărat impermeabilă. Dacă miza este securitatea Mediteranei și stabilitatea Orientului Apropiat, atunci Europa va trebui să decidă dacă dorește să rămână un „spectator responsabil” sau să devină în sfârșit un actor. Pentru că un lucru este sigur: în acest război, cei care rămân la fereastră nu rămân neutri. Rămâne irelevant.