Să mori la 23 de ani: Quentin Deranque

Quentin Deranque a fost descris de mult prea multe titluri ca și cum ar fi fost un „monstru” care trebuie șters dinainte: „extrema dreaptă”, „extremist”, „fanatic” – ca și cum o etichetă ar fi suficientă pentru a face acceptabilă ideea că un tânăr de 23 de ani poate fi bătut pe stradă până moare. Dar Quentin, înainte de a fi o categorie ideologică, era o persoană: un student la matematică, un tânăr cu convingeri politice clare – discutabile, dacă vreți, ca orice convingere odată ce intră în arenă – dar totuși convingeri. Și, mai presus de toate, a fost un tânăr care, pentru acele idei, a fost ucis. Aceasta este linia roșie pe care o democrație nu își poate permite să o estompeze: poți contesta, huli, izola politic, chiar disprețui. Nu poți ucide.

Povestea izbucnește la Lyon pe 12 februarie 2026, în marja unui eveniment la Sciences Po Lyon, la care participă europarlamentarul Rima Hassan, afiliat LFI. Afară, colectivul identitar Némésis se adună pentru a protesta. Cadrul, în Franța, a devenit familiar: străzi tensionate, micro-lumi militante care se caută și se ciocnesc, un vocabular războinic care precede violența și apoi o „explică” după faptă. Quentin este atacat de mai mulți indivizi cu cagule; conform reconstituirilor raportate de mai multe surse, el este bătut cu o brutalitate extremă, probabil cu bare sau obiecte similare. Două zile mai târziu, la 14 februarie, el moare la spital în urma unui traumatism cranian catastrofal.

Atunci începe a doua moarte – cea simbolică: mașina narativă. O parte a presei și a opiniei „respectabile” încearcă să închidă cazul într-o formulă convenabilă din punct de vedere moral: dacă era „de extremă dreapta”, atunci nu este cu adevărat o victimă, sau este „mai puțin” una; atunci nu este o tragedie civică, ci doar un episod de „ciocniri între extreme”. Este un reflex pavlovian: în loc să se uite la crimă, oamenii se uită la carnetul de membru mental pe care îl atribuie. Dar democrația nu funcționează astfel. Democrația trăiește tocmai din distincția dintre opinie și violență: ideile sunt combătute prin cuvinte, voturi, disidență, mobilizare; violența este sfârșitul jocului, nu o mișcare legitimă în cadrul acestuia.

Acesta este nodul care a aprins politica franceză: ancheta nu s-a oprit la arestarea unor „suspecți” generici. Au apărut legături directe cu mediul lui Raphaël Arnault, deputat LFI și figură asociată cu ecosistemul militant al Jeune Garde (grup antifascist dizolvat de autorități).

Doi angajați care au legături cu Arnault se numără printre cei arestați în cadrul anchetei privind omuciderea: Jacques-Elie Favrot și Robin Chalendard (citat și ca „Robin Michel” în calitatea sa de asistent).
Trebuie spus clar – pentru că este un principiu nenegociabil – că aceștia sunt nevinovați până la o condamnare definitivă. Dar trebuie spus la fel de clar ceea ce face ca implicarea lor judiciară să fie explozivă din punct de vedere politic: nu este vorba de „bârfe”, ci de faptul că mai multe mărturii și materiale video (așa cum au fost raportate în mai multe reconstituiri jurnalistice) i-ar plasa printre cei prezenți sau i-ar evidenția în lanțul evenimentelor din acea noapte. Prezumția de nevinovăție rămâne intactă; cu toate acestea, întrebarea publică este inevitabilă: ce făceau acolo persoane legate de un deputat LFI, într-un context în care un tânăr a sfârșit bătut până la moarte?

În acest moment, La France Insoumise nu alege calea pe care o forță politică responsabilă ar trebui să o urmeze atunci când violența îi atinge mediul: claritate, ruptură, o ruptură clară cu orice ambiguitate militantă. În schimb, LFI ridică un zid defensiv. Acest lucru se vede în succesiunea reacțiilor: condamnări generice ale violenței, da, dar însoțite de închidere tribală, de refuzul oricărei responsabilități politice și de ideea că totul este „instrumentalizare”.

Apoi intră Jean-Luc Mélenchon cu o manevră familiară: minimalizarea și inversarea. Pe de o parte, el se distanțează; pe de altă parte, el încearcă să schimbe axa poveștii: în ultima vreme, susține el, LFI însuși a fost vizat în mod repetat de atacuri și proteste; el citează Némésis ca fiind unul dintre grupurile care le-ar fi făcut față, încercând să construiască un context de „asediu” care să facă degenerarea să pară mai puțin scandaloasă din punct de vedere moral. Linia, în esență, este: uite, noi suntem cei atacați.

Dar aici trebuie să fim fermi la compromisuri: până la proba contrarie, a ține un banner și a protesta face parte din jocul democratic. Uciderea nu este.
Protestul – chiar dur, chiar provocator – este fiziologia democratică. Dacă un eveniment universitar este contestat, se poate dezbate dacă este adecvat, de bun gust sau ostil din punct de vedere politic – dar rămâne politică, nu violență. Saltul calitativ are loc atunci când, de la această fricțiune, se trece la logica pachetului: izolează, lovește, distruge. Nicio retorică „antifascistă” nu poate legitima acest salt.

Tocmai de aceea, chestiunea politică nu a rămas limitată la adversarii lui Mélenchon. Guvernul francez, prin purtătoarea sa de cuvânt, Maud Brégeon, a vorbit despre „responsabilitatea morală” a LFI în „climatul de violență” din dezbaterea politică, acuzând partidul că a alimentat de-a lungul anilor o brutalizare a confruntării. Este o acuzație grea, instituțională, un moment decisiv: nu mai sunt „incidente”, ci un mediu care produce consecințe.

Între timp, în interiorul LFI, unele intervenții au devenit și mai revelatoare, deoarece nu au fost doar apărare – au fost sfidare. Cererea liderului parlamentar al LFI, Mathilde Panot, de a ține Némésis „în afara” evenimentelor legate de LFI nu este o condamnare a uciderii ca fapt absolut; este încă o încercare de a readuce totul la „noi împotriva lor”, ca și cum problema ar fi prezența protestatarului și nu violența atacatorului.

Pe de altă parte, dreapta franceză – și mișcările implicate – au reacționat așa cum reacționează o țară atunci când un prag a fost depășit. Jordan Bardella și alte personalități au acuzat LFI de complicitate morală și au cerut o ruptură clară cu grupurile violente; Némésis a susținut că prezența lui Quentin a fost pentru a-și „proteja” activiștii, în timp ce alte reconstituiri – inclusiv cea a avocatului familiei – au tins să îl descrie ca neafiliat oficial și având convingeri non-violente. Relatările diferă; ceea ce nu diferă este rezultatul: Quentin este mort și nu a murit „accidental”.

Cazul depășește apoi granițele Franței și devine o știre europeană. Giorgia Meloni intervine public: ea vorbește despre un climat de ură ideologică și de extremism care ucide. Referința implicită este la violența „legitimată” de o parte a stângii radicale atunci când se autointitulează antifascistă și își revendică imunitatea morală. În Franța, reacția de la Élysée este imediată. De la New Delhi, Emmanuel Macron răspunde cu iritare și sarcasm, spunându-i premierului italian să „stea acasă” și folosind o replică care a devenit virală, despre „oi” care ar fi mai bine păzite dacă fiecare și-ar vedea de treaba lui.

Ca reportaj, secvența este simplă: Meloni comentează o crimă politică care șochează Franța; Macron interpretează acest comentariu ca pe o ingerință și răspunde brusc, ca și cum ar vrea să închidă subiectul cu o glumă. Din punct de vedere politic, însă, gluma este o greșeală. Pentru că nu este vorba despre „băgatul nasului” în afacerile interne ale Franței: este vorba despre recunoașterea faptului că violența ideologică este o problemă europeană și că narațiunea care o justifică – în special atunci când este deghizată în „antifascism” – traversează frontiere, universități, mișcări și rețele militante.

A-l apăra pe Meloni în acest caz nu înseamnă a „lua partea cuiva”. Este apărarea unui principiu de responsabilitate: dacă un șef de guvern european nu poate spune că un climat de ură politică – indiferent de originea sa – duce la decese, atunci Europa este doar o piață, nu o comunitate politică. Și mai presus de toate: dacă Élysée cere tăcere atunci când sângele este vărsat, atunci nu cere respect – cere omertà diplomatică.

În cele din urmă, Quentin Deranque a devenit ținta perfectă a unui scurtcircuit: pe de o parte, eticheta care dezumanizează („a meritat-o pentru că era X”); pe de altă parte, steagul care absolvă („dacă „antifa” îl lovește, e mai puțin grav”). Totuși, adevărul democratic este mai simplu, mai dur și universal: un tânăr a fost ucis din motive politice, pe o stradă europeană, în 2026. Și o parte semnificativă a aparatului cultural care ar trebui să strige „scandal” a preferat să se certe pe definiții.

Astfel, rămâne o întrebare pe care nicio conferință de presă, nicio declarație, nicio sală a oglinzilor nu o poate șterge: atunci când atacatorii gravitează în jurul unor medii care vorbesc între ele, se recunosc, se acoperă reciproc și împărtășesc un lexic comun; când violența găsește întotdeauna o justificare gata făcută („antifascism”, „autoapărare”, „reacție”); când un partid parlamentar strânge rândurile și guvernul însuși vorbește despre responsabilitate morală… ne aflăm într-adevăr în fața unor episoade izolate?

Sau există – dacă nu prin statut, atunci prin practică – ointernațională antifascistă, o rețea de protecție morală și militantă care depășește granițele și care, atunci când violența ajunge la punctul de a ucide, nu roșește, nu se oprește și, mai presus de toate, nu își cere niciodată cu adevărat socoteală?