Subscribe
Aprobarea de către Parlamentul European a unei modificări a Regulamentului privind procedura de azil marchează un pas important în evoluția politicii Uniunii în domeniul migrației. Reforma introduce o modificare substanțială a normelor care reglementează transferul solicitanților de protecție internațională către țări terțe, afectând în special conceptul de „țară terță sigură”. Cu votul favorabil al Adunării, statele membre dobândesc capacitatea de a declara inadmisibile cererile de azil depuse în Uniune și de a transfera solicitanții în state cu care nu au legături personale anterioare, cu condiția îndeplinirii anumitor condiții și a respectării unor garanții juridice specifice. Această intervenție legislativă face parte dintr-o strategie europeană mai amplă care vizează externalizarea unei părți din gestionarea cererilor de protecție internațională prin intermediul cooperării structurate cu țări terțe. Această decizie îndelung dezbătută și dezbinătoare din punct de vedere politic reflectă tensiunea dintre nevoia de eficiență administrativă în controlul fluxurilor migratorii și protecția drepturilor fundamentale.
TRANSFORMAREA CONCEPTULUI DE „ȚARĂ TERȚĂ SIGURĂ”
Punctul central al reformei este redefinirea conceptului de „țară terță sigură” în cadrul Regulamentului privind procedura de azil. Anterior, posibilitatea de a transfera un solicitant de azil către o țară din afara UE presupunea existența unei legături semnificative între solicitant și țara de destinație. Odată cu modificarea aprobată, o astfel de legătură nu mai este o condiție necesară. Statele membre vor putea aplica conceptul de țară terță sigură chiar și persoanelor care nu sunt cetățeni ai țării respective și care nu au locuit niciodată în țara respectivă. În consecință, o cerere de protecție internațională depusă la nivelul UE poate fi declarată inadmisibilă dacă solicitantul este direcționat către o țară terță considerată sigură în conformitate cu criteriile stabilite de legislația europeană. Cu toate acestea, noul regulament impune îndeplinirea a cel puțin uneia dintre cele trei condiții alternative: prima se referă la existența unei legături între solicitant și țara terță, cum ar fi prezența membrilor familiei, o reședință anterioară sau legături lingvistice și culturale; a doua se referă la tranzitul solicitantului printr-un stat în care acesta ar fi putut solicita protecție efectivă înainte de a ajunge în Uniune; a treia, mai inovatoare, implică existența unui acord sau a unei înțelegeri, încheiate bilateral, multilateral sau direct de Uniunea Europeană, pentru admiterea solicitanților de azil, cu excepția minorilor neînsoțiți.
GARANȚII JURIDICE ȘI OBLIGAȚII ALE ȚĂRILOR TERȚE
Pentru ca transferurile să fie conforme cu dreptul european și internațional, acordurile cu țările terțe trebuie să conțină o clauză obligatorie care să impună țării de destinație să examineze pe fond orice cerere de protecție efectivă depusă de persoanele transferate. Cu alte cuvinte, țara terță trebuie să garanteze un sistem de azil funcțional care respectă standardele internaționale. Regulamentul stabilește că transferurile pot avea loc numai către state considerate „sigure”, adică țări care garantează protecție împotriva persecuțiilor și vătămărilor grave, respectarea principiului nereturnării și posibilitatea de a obține protecție în temeiul Convenției de la Geneva privind refugiații. Drepturile de ședere și alte prerogative, cum ar fi accesul la educație și la locuri de muncă, trebuie, de asemenea, să fie garantate. O excepție semnificativă se referă la minorii neînsoțiți, ale căror cereri de azil vor continua să fie evaluate de țările europene sau de statele cu care au o legătură sau prin care au tranzitat. Această dispoziție răspunde necesității de a consolida protecția unui grup deosebit de vulnerabil.
PRIMA LISTĂ EUROPEANĂ DE „ȚĂRI DE ORIGINE SIGURE”
În paralel cu reforma conceptului de țări terțe sigure, Parlamentul European a aprobat prima listă comună a Uniunii de „țări de origine sigure”. Această listă include Bangladesh, Columbia, Egipt, India, Kosovo, Maroc și Tunisia, precum și toate țările candidate la aderarea la Uniunea Europeană, cu excepția Ucrainei. Conceptul de țară de origine sigură, distinct de cel de țară terță sigură, urmărește să accelereze procesarea cererilor de azil depuse de cetățenii statelor considerate în general ca respectând drepturile fundamentale. În aceste cazuri, procedurile vor fi tratate cu celeritate, păstrându-se în același timp dreptul solicitantului de a demonstra existența unui risc individual.
DEZBATEREA PARLAMENTARĂ ȘI DIVIZIUNEA POLITICĂ
Amendamentul legislativ a fost aprobat cu 396 de voturi pentru, 226 împotrivă și 30 de abțineri. Rezultatul a fost posibil datorită alianței dintre Partidul Popular European, Conservatorii și Reformiștii Europeni, Patrioții pentru Europa și grupul Europa Națiunilor Suverane. În schimb, grupurile Socialiștilor și Democraților și Renew Europe au votat covârșitor împotrivă, cu toate că au existat unele dezertări. Votul a evidențiat o fractură în alianța parlamentară care sprijină Comisia condusă de Ursula von der Leyen, o dinamică care a apărut deja în alte dosare privind migrația în timpul sesiunii legislative. Unii deputați de stânga și liberali au prezentat o poziție minoritară, calificând noul concept de țară terță sigură ca fiind deosebit de problematic și exprimându-și îngrijorarea cu privire la riscul de exploatare de către țările terțe.
ROLUL ITALIEI ȘI PRECEDENTUL HUB-URILOR DIN ALBANIA
Reforma deschide calea pentru acorduri între statele membre ale UE și guvernele țărilor terțe care doresc să accepte solicitanți de azil din Europa, inclusiv în schimbul unei compensații financiare. Acest model amintește de experiența guvernului anterior al Regatului Unit, care semnase un acord cu Rwanda pentru transferul migranților ilegali. Acest proiect a fost ulterior blocat de Curtea Supremă britanică și abandonat de actualul guvern. În cadrul dezbaterii europene privind externalizarea procedurilor de azil, Italia a adoptat o poziție de pionierat în ultimii ani, promovând crearea de centre pentru procesarea cererilor de protecție internațională în Albania. Aceste inițiative, întâmpinate inițial cu scepticism și uneori cu critici deschise în Europa, se bazau pe ideea de a consolida cooperarea cu țările terțe pentru a reduce presiunea asupra sistemelor naționale de primire. Perspectiva italiană, orientată spre gestionarea externă și comună a fluxurilor de migrație, a fost mult timp considerată marginală în contextul UE. Cu toate acestea, evoluția reglementărilor, culminând cu recenta modificare a Regulamentului privind procedura de azil, evidențiază o convergență progresivă către soluții care promovează acorduri structurate cu țările terțe, cu condiția ca acestea să fie însoțite de garanții juridice adecvate. În acest sens, experiența centrelor din Albania poate fi privită ca un precedent politic care a contribuit la orientarea dezbaterii europene către modele mai eficiente de cooperare externă. Decizia UE de a formaliza, printr-un cadru de reglementare comun, posibilitatea de a transfera solicitanții de azil în țări cu care nu au nicio legătură personală reprezintă un pas care, în ciuda diferențelor operaționale, se înscrie în aceeași logică a gestionării partajate și descentralizate a cererilor de protecție.
ÎNTRE EFICIENȚĂ ȘI PROTECȚIA DREPTURILOR
Reforma aprobată de Parlamentul European reprezintă un punct de cotitură semnificativ în dreptul de azil, extinzând instrumentele de care dispun statele membre pentru a gestiona cererile de protecție internațională. Eliminarea cerinței legăturilor personale cu țara terță lărgește sfera de manevră a autorităților naționale și consolidează dimensiunea externă a politicii europene în domeniul migrației. În același timp, criticile formulate în Parlament evidențiază provocările pe care această abordare le ridică în ceea ce privește protecția drepturilor fundamentale și eficacitatea garanțiilor procedurale. Echilibrul între controlul fluxurilor, cooperarea internațională și protecția persoanelor vulnerabile rămâne problema centrală a unei politici care continuă să provoace diviziuni profunde. În acest context, rolul Italiei în promovarea soluțiilor inovatoare de cooperare cu țările terțe pare să facă parte dintr-o traiectorie mai largă, în care Uniunea Europeană pare orientată către integrarea permanentă a instrumentelor de externalizare în arhitectura sa de reglementare. Rămâne de văzut, în lumina punerii în aplicare concrete a reformei, dacă aceste instrumente vor fi capabile să combine eficiența administrativă cu respectarea deplină a standardelor internaționale de protecție.