Șapte „gigafabrici” de IA: Europa încearcă în sfârșit să se comporte ca o putere

De ani de zile, Europa încearcă să devină principala putere mondială în materie de reglementare în domeniul inteligenței artificiale. Pe 30 iulie, Bruxelles a făcut în sfârșit un pas în direcția de a deveni și o putere tehnologică.

Comisia Europeană a lansat o cerere de propuneri pentru înființarea a până la șapte „gigafabrici” de inteligență artificială pe întreg continentul. Inițiativa ar putea mobiliza aproximativ 10 miliarde de euro din fonduri europene și naționale, cu scopul de a atrage cel puțin încă 20 de miliarde de euro din investiții private. Noile facilități vor combina procesoare avansate, tehnologii cloud, software, conectivitate de mare viteză și centre de date, permițând companiilor și cercetătorilor europeni să antreneze cele mai sofisticate modele de inteligență artificială.

Este o veste bună. Dar este, totodată, o recunoaștere a cât de mult timp a pierdut Europa.

În timp ce Statele Unite au creat platforme globale și China a dezvoltat un ecosistem industrial susținut de investiții publice și private uriașe, Uniunea Europeană și-a concentrat o mare parte din eforturi asupra reglementării. Prin Legea privind IA, Bruxelles a demonstrat că știe cum ar trebui reglementată inteligența artificială înainte de a dovedi că întreprinderile europene sunt capabile să o dezvolte și să o comercializeze la scară largă.

Prin urmare, gigafabricile reprezintă o schimbare necesară de direcție. Europa începe să înțeleagă că suveranitatea tehnologică nu poate fi obținută printr-o directivă. Ea trebuie susținută de capital, infrastructură, energie, cercetare și capacitate de producție.

În acest sector, însă, soluția nu poate consta pur și simplu într-o revenire la statul-națiune. Nicio țară europeană, acționând singură, nu dispune de capacitatea financiară, industrială și informatică necesară pentru a concura cu Statele Unite și China. Nici măcar Germania sau Franța nu pot construi în mod independent un lanț de aprovizionare complet în domeniul inteligenței artificiale, nu pot finanța infrastructura necesară modelelor cele mai avansate și nu pot crea o piață comparabilă ca dimensiune cu cele americane sau chineze.

Prin urmare, dimensiunea europeană nu reprezintă un obstacol care trebuie depășit, ci o necesitate strategică.

Adevărata întrebare nu este dacă Bruxelles ar trebui să coordoneze investițiile, ci ce fel de Europă ar trebui să facă acest lucru. Alegerea se face între o Europă capabilă să acționeze ca o putere, concentrând resurse în sectoare decisive, și o Europă care se comportă doar ca o administrație, centralizând normele fără a centraliza puterea economică sau capacitatea industrială.

Gigafabricile ar putea reprezenta un pas în direcția primului model. Capacitatea de calcul, aprovizionarea cu semiconductori, cercetarea avansată, securitatea tehnologică și piețele de capital necesită toate o amploare continentală. Acestea sunt domenii în care fragmentarea între 27 de strategii naționale ar condamna Europa la irelevanță.

Centralizarea resurselor nu trebuie însă să însemne planificarea dezvoltării tehnologice exclusiv de sus în jos. Comisia ar trebui să creeze condițiile în care întreprinderile, universitățile și investitorii să poată concura, în loc să decidă în mod birocratic care tehnologii sau modele industriale ar trebui să prevaleze.

Noile instalații trebuie amplasate în zone în care există deja resurse energetice, rețele, expertiză științifică și companii capabile să le utilizeze. Dacă, în schimb, proiectele sunt selectate pe baza echilibrului geografic, a distribuției politice a fondurilor sau a compensărilor între guverne, gigafabricile riscă să devină monumente costisitoare ale ineficienței europene.

Există, de asemenea, o contradicție pe care Bruxelles-ul nu o poate ignora. AMD, Nvidia și Qualcomm și-au exprimat interesul de a furniza cipurile necesare noilor centre. Toate cele trei sunt companii americane. Prin urmare, Europa ar putea găzdui infrastructura, continuând însă să depindă de furnizori străini pentru cele mai importante componente ale sale.

Acest lucru nu înseamnă că proiectul este inutil. Demonstrează însă că suveranitatea tehnologică nu poate fi redusă la amplasarea geografică a unui server. Ea necesită o strategie mai amplă, care să cuprindă semiconductori, servicii cloud, software, capital și formarea forței de muncă.

A doua provocare majoră o reprezintă energia. Centrele de date dedicate inteligenței artificiale necesită cantități enorme de energie electrică stabilă și la prețuri competitive. Europa nu poate declara IA drept prioritate strategică dacă menține costuri energetice care descurajează investițiile industriale și digitale.

Un continent care dorește să găzduiască următoarea generație de supercalculatoare trebuie să investească în rețelele electrice, să-și extindă capacitatea de producție a energiei și să renunțe la prejudecățile ideologice împotriva anumitor surse de energie, inclusiv a energiei nucleare. Fără un abordare realistă în domeniul energetic, ambițiile tehnologice ale Europei vor rămâne limitate la comunicatele de presă ale Comisiei.

Nici capacitatea de calcul nu va fi suficientă, în sine. În prezent, doar o parte limitată a întreprinderilor europene utilizează inteligența artificială. Europa are nevoie de întreprinderi capabile să transforme aceste infrastructuri în produse, aplicații industriale și servicii competitive. Are nevoie de piețe de capital mai dezvoltate și de mai puține bariere în calea creșterii start-up-urilor, care sunt prea des achiziționate de grupuri străine înainte de a putea deveni lideri europeni.

Prin urmare, inițiativa Comisiei merită să fie susținută. Nu pentru că Bruxelles-ul ar trebui să înlocuiască guvernele naționale sau piața, ci pentru că, în anumite sectoare, Europa trebuie să învețe în sfârșit să acționeze la scara unei puteri.

Principiul ar trebui să fie simplu: mai multă Europă acolo unde sunt necesare amploarea, puterea de negociere și investițiile strategice; mai puțină Europă acolo unde centralizarea nu face decât să genereze noi obligații și proceduri.

Cele șapte gigafabrici ar putea marca începutul unei abordări mai mature: o Europă unită în efortul de a-și consolida puterea tehnologică, dar suficient de liberă pentru a permite companiilor, cercetătorilor și națiunilor să inoveze urmând căi diferite.

Pentru a concura cu Washingtonul și Beijingul, Europa nu trebuie să aleagă între cooperarea continentală și libertatea economică. Trebuie să învețe să le îmbine pe amândouă.

Suveranitatea tehnologică nu poate fi instituită prin reglementări. Dar nici nu poate fi construită de către 27 de state care acționează separat.

Trebuie construit împreună, fără a fi sufocat de birocrație.