
Atât la Bruxelles, cât și la Washington, s-a ajuns la o concluzie: Spania nu mai este la masa la care se decide viitorul strategic al Europei. Episodul pe care diplomații îl numesc acum formarea „Grupului de la Washington” – grupul de lideri europeni care l-au însoțit pe Volodymyr Zelensky în Statele Unite vara trecută și au stat alături de el în Biroul Oval – a devenit emblematic pentru această derivă. Franța, Germania, Italia, Regatul Unit și instituțiile europene s-au reunit în jurul unei declarații comune de sprijinire a Ucrainei și de explorare a unui cadru pentru pace. Spania, în mod vizibil, nu a fost invitată.
Când a apărut documentul, Madridul l-a respins inițial ca fiind una dintre multele declarații comune. Dar, în câteva ore, realizând greutatea sa simbolică, Moncloa a revenit asupra deciziei și a cerut să semneze documentul – prea târziu pentru a masca faptul că Spania a fost exclusă din discuțiile care contau. Episodul a surprins ceea ce mulți europeni percep acum ca fiind caracteristica diplomației lui Pedro Sánchez: o poziție reactivă, nerăbdătoare să pară aliniată, dar în mod cronic în afara ritmului coordonării occidentale.
Cu toate acestea, problema este mai profundă decât o semnătură ratată. Pentru Washington, Spania a devenit un caz test al automulțumirii NATO. Puțini aliați au investit atât de puțin în propria apărare, iar Donald Trump – revenit la Casa Albă și proaspăt înfierbântat – a făcut din Madrid un exemplu personal a ceea ce el numește „freeloading strategic”. În ultimele luni, el a acuzat Spania că nu îndeplinește nici măcar obiectivele minime ale Alianței, avertizând că aliații care refuză să cheltuiască vor fi lăsați să se apere singuri. Tonul nu este retoric; este punitiv.
Acest lucru marchează o schimbare profundă. Timp de decenii, contribuțiile în domeniul apărării au fost o problemă tehnică discutată în tonuri birocratice în cadrul NATO. Astăzi, acestea au devenit o linie de demarcație politică. Faptul că Spania este singurul stat membru care se opune noului obiectiv de cinci procente a plasat-o în conflict deschis cu Washingtonul – o ruptură fără precedent în relația transatlantică.
Răspunsul lui Sánchez a fost să redefinească ceea ce înseamnă „apărare”. Guvernul său susține că cheltuielile privind dezastrele naturale, rezistența la schimbările climatice și securitatea cibernetică ar trebui să conteze pentru angajamentele NATO, incluzând aceste priorități civile în registrul militar. Aproximativ 13 % din bugetul de apărare al Spaniei pentru 2025 este alocat pentru astfel de scopuri – un gest menit să reconcilieze restricția fiscală cu grandoarea morală. Bruxelles-ul a ripostat, reamintind Madridului că proiectele „verzi” nu se califică drept rearmare și nu pot fi incluse dacă Spania speră să acceseze fonduri UE pentru apărare. Ceea ce Madridul numește modernizare, alții consideră a fi contabilitate creativă.
În spatele acestei manevre semantice se ascunde o deficiență conceptuală mai profundă. Spania încă tratează apărarea mai degrabă ca pe o pacoste politică decât ca pe o investiție în suveranitate. Contrastul cu omologii săi europeni – dintre care mulți s-au angajat în planuri de reînarmare pe termen lung – a devenit flagrant. Cheltuielile pentru apărare nu reprezintă consum, ci formare de capital. Susțin credibilitatea, descurajarea și inovarea industrială. Fără acestea, pretențiile morale de solidaritate sau de „leadership european” se reduc la retorică.
Frustrarea Washingtonului față de Madrid este agravată de ceea ce oficialii descriu drept o politică externă neregulată. În timp ce alte guverne europene și-au consolidat alinierea la prioritățile NATO, Spania a cultivat legături care par menite să îi irite pe aliații săi. Moncloa și-a înmuiat în mod repetat poziția față de regimul lui Nicolás Maduro din Venezuela și a căutat un canal privilegiat de cooperare cu Beijingul sub numele de „autonomie strategică”. Aceste gesturi, considerate la Washington mai degrabă ideologice decât strategice, au întărit percepția că Spania lui Sánchez aspiră să joace rolul de mediator între blocurile rivale, fără a avea pârghiile necesare pentru a face acest lucru.
Rezultatul este izolarea. Atunci când liderii Grupului de la Washington au elaborat un plan pentru Ucraina, Spania a fost informată după aceea. Când Trump vorbește acum despre reforma NATO, Madridul este menționat doar ca un exemplu a ceea ce trebuie schimbat. La Bruxelles, redefinirea creativă a apărării de către Spania a stârnit un dispreț ușor voalat; la Washington, a provocat o iritare deschisă.
Totuși, există o lecție în această înstrăinare. Revenirea politicii de putere a arătat clar că apărarea nu este o alegere ideologică, ci un instinct civilizațional. Este condiția prealabilă pentru orice altceva – prosperitate, politică socială și chiar ambiție ecologică. A o trata ca fiind secundară înseamnă a înțelege greșit logica libertății însăși.
Este posibil ca reproșul lui Trump să fi sunat lipsit de diplomație, dar a exprimat un adevăr pe care Europa, și Spania în special, nu îl mai poate ignora. Epoca confortului strategic a trecut. Cei care nu reușesc să investească în propria lor securitate se vor trezi în curând că plătesc un preț mai mare prin pierderea influenței, a presiunii economice sau a vulnerabilității strategice.
Pentru Spania, calea de întoarcere la credibilitate este clară. Nu trebuie să caute prestigiu prin semnături târzii sau lecții de morală, ci printr-un angajament consecvent și măsurabil: o creștere susținută a cheltuielilor pentru apărare, o politică externă coerentă ancorată în alianța transatlantică și înțelegerea faptului că puterea este fundamentul păcii.
Până atunci, Spania va rămâne ceea ce episodul Grupului de la Washington a arătat deja că este – o țară prezentă la marginea fotografiei, dar absentă de la deciziile care modelează lumea.