Subscribe
Pe 30 octombrie, în timp ce atenția internațională rămânea concentrată asupra unor războaie și crize diplomatice mai vizibile, China a anunțat o nouă rundă de patrule militare în apele disputate din Marea Chinei de Sud. Comandamentul Teatru de Operațiuni Sud al Armatei Populare de Eliberare a confirmat că forțele navale și aeriene au efectuat patrule de pregătire pentru luptă în jurul bancului Scarborough, o zonă revendicată atât de Beijing, cât și de Manila, adăugând că aceste operațiuni s-au intensificat pe parcursul lunii. În același timp, Paza de Coastă chineză a anunțat propriile patrule de aplicare a legii în apele din jur.
Această evoluție, relatată de Reuters pe 30 octombrie și analizată într-un raport de situație al firmei de informații geopolitice RANE, ar putea părea un alt episod din seria tensiunilor de lungă durată din Pacificul de Vest. Semnificația sa devine însă mai clară atunci când este privită într-un context strategic mai larg: o competiție internațională în care controlul asupra mărilor se exercită din ce în ce mai mult printr-o combinație de prezență militară, aplicarea legii maritime, presiune economică și contestarea treptată a granițelor stabilite.
Este o confruntare care privește în mod direct Europa, chiar dacă se desfășoară la mii de mile distanță de țărmurile europene.
Scarborough Shoal și strategia presiunii permanente
Bancul Scarborough a fost mult timp unul dintre principalele puncte de conflict dintre China și Filipine. Beijingul a menținut controlul de facto asupra bancului din 2012, în timp ce Manila continuă să conteste revendicările chineze și să își apere drepturile maritime.
Disputa se înscrie într-un cadru juridic deosebit de important. În iulie 2016, un tribunal arbitral înființat în temeiul Convenției Națiunilor Unite privind dreptul mării a emis o hotărâre istorică cu privire la Marea Chinei de Sud, respingând temeiul juridic al pretențiilor expansioniste ale Chinei privind drepturile istorice în cadrul așa-numitei „linii cu nouă linii punctate”. Beijingul a refuzat să recunoască hotărârea, care, totuși, nu a stabilit suveranitatea teritorială asupra formațiunilor maritime disputate.
Un deceniu mai târziu, discrepanța dintre dreptul internațional și controlul efectiv pe mare rămâne evidentă.
Conform evaluării RANE din 30 octombrie, cea mai importantă evoluție strategică o reprezintă integrarea din ce în ce mai strânsă a activităților pazei de coastă, a instrumentelor așa-numitei „coerciții din zona gri” și a operațiunilor care implică forțele militare regulate.
Operațiunile din „zona gri” implică activități coercitive menite să asigure avantaje strategice, rămânând, pe cât posibil, sub pragul unui conflict armat deschis. Pe mare, acestea pot include patrule persistente, obstrucționarea navelor, operațiuni ale milițiilor maritime și forme de presiune care complică distincția între aplicarea de rutină a legii, provocarea deliberată și agresiunea militară.
În zona bancului Scarborough, însă, prezența din ce în ce mai vizibilă a navelor de război și a avioanelor de luptă introduce o dimensiune suplimentară.
RANE consideră că această evoluție ar putea spori frecvența confruntărilor directe între forțele armate chineze și filipineze, crescând riscul unei escaladări chiar și în situațiile în care niciuna dintre părți nu intenționează inițial un conflict de amploare.
Semnificația politică este considerabilă. Beijingul nu are neapărat nevoie să cucerească noi teritorii printr-o operațiune militară de amploare pentru a modifica echilibrul regional al puterii. În schimb, poate încerca să-și consolideze prezența treptat, să o transforme într-o practică obișnuită și să transforme ceea ce odată era excepțional într-o realitate operațională acceptată.
Pericolul nu constă doar într-o eventuală confruntare, ci și în efectul cumulativ al presiunii, care devine din ce în ce mai greu de inversat.
Riscul unei crize care să implice Washingtonul
Poziția strategică a Filipinelor face ca acest proces să fie deosebit de delicat.
Manila nu este doar una dintre numeroasele țări implicate în disputele din Marea Chinei de Sud. Este, de asemenea, un aliat al Statelor Unite în temeiul Tratatului de apărare reciprocă din 1951.
La 28 martie 2025, în cadrul vizitei secretarului american al apărării, Pete Hegseth, în Filipine, Washingtonul și Manila au reafirmat că tratatul se aplică atacurilor armate îndreptate împotriva forțelor armate, aeronavelor și navelor publice ale oricăreia dintre cele două țări, inclusiv navele pazei de coastă, oriunde în Marea Chinei de Sud.
Acest lucru nu înseamnă că orice coliziune sau incident naval ar declanșa automat o intervenție militară americană. Înseamnă însă că o confruntare aparent locală ar putea avea rapid consecințe internaționale.
Acesta este tocmai riscul identificat de RANE: o prezență militară chineză mai directă sporește probabilitatea ca un incident să fie interpretat ca o amenințare care necesită o reacție armată.
Pentru Beijing, presiunea exercitată asupra Filipinelor ar putea constitui un instrument de consolidare a poziției sale regionale. Pentru Washington, credibilitatea garanțiilor de securitate acordate aliaților săi rămâne o componentă esențială a strategiei de descurajare în Pacific.
Între aceste două imperative strategice se află o marjă de eroare din ce în ce mai redusă.
Implicațiile depășesc cadrul relațiilor bilaterale. Orice confruntare gravă între forțele americane și cele chineze ar ridica întrebări dificile pentru alte puteri regionale, inclusiv Japonia și Australia, punând totodată în evidență fragilitatea unui sistem internațional în care interdependența economică nu a eliminat rivalitatea militară.
Taiwan și controlul rutelor maritime
Disputa de la Scarborough Shoal nu ar trebui tratată ca fiind identică cu chestiunea Taiwanului. Cele două situații diferă prin caracteristicile lor politice, juridice și militare.
Cu toate acestea, ele au în comun o caracteristică strategică importantă: efortul Chinei de a-și extinde capacitatea de a influența navigația și accesul în zone maritime de o importanță geopolitică considerabilă.
Într-un articol de opinie publicat de The Telegraph pe 1 noiembrie, Vincent Chin-Hsiang Yao, reprezentantul Taiwanului în Regatul Unit, a atras atenția asupra activităților maritime coercitive ale Beijingului și a avertizat că erodarea treptată a normelor internaționale ar putea submina securitatea statelor democratice.
Argumentul său reflectă, în mod firesc, perspectiva diplomatică a Taiwanului. Cu toate acestea, el ridică o întrebare care depășește cu mult Strâmtoarea Taiwanului.
O eventuală blocadă navală a Taiwanului ar avea consecințe care ar depăși cu mult confruntarea politică dintre Beijing și Taipei. Insula ocupă o poziție centrală în producția mondială de semiconductori avansați, în timp ce rutele maritime din Asia de Est rămân esențiale pentru comerțul internațional.
Pentru economiile europene, profund integrate în lanțurile de aprovizionare globale, libertatea de navigație în Pacific este, prin urmare, departe de a fi o preocupare îndepărtată.
Aceasta afectează accesul la componente industriale, funcționarea lanțurilor de aprovizionare tehnologice, transportul internațional și, în ultimă instanță, capacitatea întreprinderilor europene de a-și desfășura activitatea fără a fi expuse la consecințele unei crize militare din Asia.
O întrerupere a producției de semiconductori de ultimă generație ar putea afecta producătorii europeni de automobile, producătorii de utilaje industriale, companiile de telecomunicații și industria de apărare. Efectele nu s-ar limita neapărat la sectoarele care au relații comerciale directe cu Taiwanul: sistemele moderne de producție depind de rețele complexe de furnizori, ale căror vulnerabilități sunt adesea greu de identificat până în momentul în care apare o întrerupere.
Securitatea maritimă și securitatea economică sunt din ce în ce mai strâns legate.
Europa nu poate pretinde că urmărește autonomia strategică, ignorând în același timp rutele internaționale de transport și dependențele tehnologice pe care se bazează o mare parte din capacitatea sa industrială.
De la Pacific la Marea Baltică: Vulnerabilitatea Europei
Ar fi însă o greșeală să considerăm aceste evoluții ca o problemă exclusiv asiatică.
În Europa, o serie de incidente care au afectat infrastructura submarină din Marea Baltică a demonstrat deja vulnerabilitatea rețelelor esențiale pentru viața economică modernă.
Cablurile de telecomunicații, conexiunile energetice și alte elemente de infrastructură subacvatice formează o rețea strategică care rămâne adesea invizibilă în dezbaterea publică până când apare o întrerupere.
Răspunderea pentru fiecare incident în parte trebuie, desigur, stabilită pe baza probelor. Prezența unei nave străine în apropierea unui cablu avariat nu dovedește în mod automat existența unui sabotaj și nici nu justifică atribuirea unei intenții ostile echipajului acesteia fără o anchetă corespunzătoare.
Cu toate acestea, dificultatea de a face distincția între un accident și un act ostil intenționat constituie, la rândul ei, o problemă de securitate.
Această incertitudine creează oportunități pentru exercitarea presiunilor. Guvernele trebuie să decidă cum să reacționeze, uneori înainte ca probele disponibile să permită o concluzie definitivă. O ezitare excesivă poate încuraja intensificarea presiunilor, în timp ce o acuzație nejustificată riscă să provoace o criză diplomatică.
NATO a recunoscut gravitatea acestei provocări pe 14 ianuarie 2025, când a anunțat lansarea operațiunii „Baltic Sentry”, o acțiune militară menită să consolideze protecția infrastructurii submarine critice din Marea Baltică.
Inițiativa implică nave militare, aeronave de patrulare maritimă și capacități sporite de supraveghere, inclusiv sisteme fără pilot. De asemenea, aceasta vizează o coordonare mai strânsă între resursele naționale de monitorizare și structurile NATO.
Decizia a reflectat o realitate strategică concretă: protejarea infrastructurii maritime nu poate depinde exclusiv de capacitatea de a interveni după ce s-au produs deja pagube. Aceasta necesită o supraveghere continuă, o descurajare credibilă și capacitatea de a identifica comportamentele suspecte înainte ca acestea să aibă consecințe grave.
Există diferențe clare între operațiunile Chinei în Marea Chinei de Sud și amenințările la adresa infrastructurii submarine europene. Ar fi incorect să le descriem ca fiind elemente dovedite ale unei singure strategii coordonate.
Cu toate acestea, ele scot la iveală o slăbiciune strategică similară: dificultatea cu care se confruntă guvernele democratice atunci când trebuie să reacționeze la activități ambigue, treptate și potențial ostile, înainte ca consecințele cumulative ale acestora să devină ireversibile.
Această provocare este deosebit de importantă pentru țările europene a căror securitate economică depinde în mare măsură de comerțul maritim, de sistemele energetice interconectate și de o infrastructură digitală fiabilă.
Răspunsul Europei nu se poate limita la simple declarații
Uniunea Europeană a adoptat deja poziții politice și juridice importante.
La 11 iulie 2026, cu ocazia împlinirii a zece ani de la pronunțarea hotărârii arbitrale privind Marea Chinei de Sud, Consiliul Uniunii Europene a reafirmat că hotărârea din 2016 este definitivă și obligatorie din punct de vedere juridic pentru părți. Declarația a subliniat încă o dată importanța Convenției Națiunilor Unite privind dreptul mării, a libertății de navigație și a soluționării pașnice a disputelor maritime.
De asemenea, și-a exprimat îngrijorarea cu privire la tensiunile în creștere și la incidentele periculoase din Marea Chinei de Sud, opunându-se în același timp acțiunilor unilaterale care amenință stabilitatea regională.
Importanța acestei poziții europene nu trebuie subestimată. Ea confirmă faptul că Bruxelles consideră stabilitatea din regiunea Indo-Pacific ca fiind relevantă pentru ordinea internațională în ansamblu.
Însă susținerea dreptului internațional și deținerea mijloacelor practice necesare pentru a proteja interesele pe care acesta le apără sunt două lucruri diferite.
Prin urmare, reacția Europei trebuie evaluată nu doar prin prisma declarațiilor diplomatice, ci și prin prisma capacităților sale operaționale și a investițiilor în reziliență.
La 5 februarie 2026, Comisia Europeană a anunțat un nou pachet de măsuri menite să îmbunătățească securitatea cablurilor submarine, însoțit de o alocare de 347 de milioane de euro pentru proiecte strategice.
Pachetul a inclus o nouă „Cutie de instrumente pentru securitatea cablurilor”, o listă a proiectelor privind cablurile de interes european și o cerere de propuneri de finanțare în valoare de 20 de milioane de euro pentru consolidarea capacităților de reparare a cablurilor submarine.
Acestea sunt măsuri concrete. Ele recunosc necesitatea de a trece de la evaluările de risc la o reziliență sporită și la o redresare mai rapidă în urma perturbărilor.
Cu toate acestea, o problemă politică mai amplă rămâne nerezolvată: ce rol ar trebui să își asume națiunile europene în protejarea rutelor maritime și a infrastructurii de care depinde prosperitatea lor?
Răspunsul nu poate consta doar în extinderea competențelor instituțiilor europene sau în multiplicarea instrumentelor de reglementare.
Securitatea maritimă necesită capacitate operațională, investiții tehnologice, cooperare în domeniul informațiilor, coordonare între autoritățile naționale, o colaborare eficientă cu NATO și responsabilitate politică.
Guvernele naționale joacă în continuare un rol central în acest efort, deoarece conduc forțele armate, exercită competențe de aplicare a legii și dispun de principalele instrumente necesare pentru a răspunde amenințărilor la adresa securității lor.
Cooperarea europeană ar trebui să consolideze aceste capacități, în loc să le înlocuiască cu structuri instituționale care nu dispun de resursele operaționale necesare pentru a acționa.
În acest context, o viziune politică bazată pe suveranitatea națională poate aduce o contribuție constructivă la dezbaterea europeană.
Suveranitatea nu impune națiunilor europene să se retragă în izolare. Dimpotrivă, ea conferă cooperării un scop mai clar: statele colaborează deoarece recunosc interesele strategice comune, păstrându-și în același timp responsabilitatea pentru protecția cetățenilor, a infrastructurii și a securității naționale.
O politică europeană eficientă în domeniul securității maritime ar trebui să pornească de la această înțelegere practică.
Suveranitatea începe și pe mare
Europa și-a clădit o mare parte din prosperitate pe piețe deschise, comerț internațional și acces la principalele rute maritime ale lumii.
Timp de mulți ani, aceste condiții au fost considerate caracteristici relativ stabile ale economiei internaționale.
Concurența strategică contemporană demonstrează că acestea nu mai pot fi considerate ca fiind de la sine înțelese.
O putere capabilă să controleze o rută maritimă, să întrerupă o legătură submarină sau să restricționeze accesul la o regiune de importanță strategică dispune de un instrument de presiune capabil să genereze consecințe politice fără a fi neapărat nevoie să recurgă la un război declarat.
Din acest motiv, apărarea libertății de navigație nu este doar o chestiune militară. Este, de asemenea, o chestiune de suveranitate economică și de independență politică.
Țările europene nu trebuie să se implice direct în fiecare dispută teritorială din Asia. Ele trebuie însă să recunoască faptul că slăbirea normelor maritime, normalizarea operațiunilor coercitive și vulnerabilitatea tot mai mare a infrastructurii critice pot afecta în mod direct interesele lor.
O Europă care depinde de căi maritime sigure, dar care nu dispune de mijloacele adecvate pentru a le proteja, va vedea inevitabil că opțiunile sale politice sunt limitate de deciziile luate în altă parte.
Confruntarea maritimă care se conturează nu impune Europei să aleagă între prudența diplomatică și descurajarea credibilă. Dimpotrivă, ea face ca dezvoltarea ambelor să devină din ce în ce mai necesară.
Diplomația este mai eficientă atunci când este susținută de capacități reale de apărare. Cooperarea internațională este mai rezilientă atunci când statele participante sunt pregătite să-și asume responsabilitatea pentru propria lor securitate.
Patrulele chineze din jurul bancului Scarborough, presiunea exercitată asupra Taiwanului și vulnerabilitățile evidențiate în Marea Baltică nu constituie aceeași criză. Ele dezvăluie însă o transformare comună a mediului strategic în cadrul căruia Europa trebuie să-și apere interesele.
Provocarea cu care se confruntă democrațiile europene nu mai constă doar în menținerea normelor internaționale care garantează libertatea mărilor. Ea constă în a demonstra voința politică și capacitatea practică de a împiedica ca aceste norme să fie treptat golite de sens.