Subscribe
Mulți conservatori îi acuză pe liberali și pe marxiști că își bazează argumentele pe principii simpliste și lipsite de ambiguitate. Liberalii ar putea vorbi despre „deschidere” sau „libertate” ca și cum acestea ar fi valori absolute care nu necesită niciodată compromisuri. Marxistii (inclusiv social-democrații) ar putea vorbi despre „justiție” și „egalitate” ca și cum aceste concepte ar fi, în sine, complet lipsite de probleme.
Conservatorii par să se descurce mai bine în ceea ce privește compromisurile, negocierile și soluțiile durabile. Deschiderea și libertatea sunt valori importante, dar la fel sunt și tradițiile și autoritatea bine fundamentată. Justiția și egalitatea sunt dezirabile, însă o societate trebuie să accepte și faptul că unii indivizi vor avea mai mult succes în viață decât alții. Justiția și egalitatea nu trebuie să degenereze în coerciție și dictatură.
Gândirea unidimensională este o țintă ușoară pentru critici. Cu toate acestea, și gândirea bidimensională ne poate induce în eroare. Dacă, de exemplu, considerăm că accentul pus de curentul liberal pe deschidere este problematic, este mult prea ușor să alunecăm în tabăra opusă — ajungând brusc să apărăm închiderea și izolarea. Mai mult, poți fi ușor perceput de ceilalți ca un susținător al acestei închideri și izolare. Acesta este blestemul gândirii bidimensionale: tinde să creeze și să perpetueze o polarizare în care două principii aparent ireconciliabile se află în opoziție. Adversarii politici se acuză apoi invariabil reciproc că duc principiile lor respective – cum ar fi deschiderea versus închiderea – la un extrem absurd.
Într-adevăr, o parte semnificativă a discursului nostru politic se bazează pe dihotomii între principii incompatibile sau, cel puțin, pe două poziții opuse și extreme. Poate fi vorba despre imigrație sau neimigrație. Deschidere sau închidere. Dezvoltare sau conservare. Schimbare sau permanență. Reînarmare sau dezarmare. Impozite mari sau impozite mici.
Problema cu astfel de dihotomii este că ele tind să ne împiedice să vedem faptul că politicile se încadrează adesea într-un spectru. Nu trebuie întotdeauna să alegem între imigrația în masă și lipsa totală a imigrației, sau între impozite ridicate și impozite scăzute. Putem căuta o cale de mijloc — permițând un anumit nivel de imigrație, cu condiția ca aceasta să fie controlată sau limitată. Putem crede într-o societate deschisă și într-o lume deschisă fără a renunța la controlul asupra frontierelor noastre. Putem urmări generarea unor venituri fiscale substanțiale fără a permite ca povara fiscală să sufoche antreprenoriatul și creșterea economică.
Tocmai în acest context gândirea conservatoare ar trebui să se manifeste în cea mai bună lumină. Mulți susțin că a fi conservator înseamnă, în esență, capacitatea de a face compromisuri chibzuite — de a găsi „mijlocul de aur” (Aurea mediocritas) între două extreme și de a ajunge la o soluție durabilă care să echilibreze interesele concurente.
Aristotel este adesea citat în acest context. În celebra sa lucrare, „Etica nicomahică”, el apără principiul mijlocului de aur. Fericirea și armonia se ating cel mai ușor atunci când evităm extremele și ne străduim, în schimb, să urmărim ceea ce este rezonabil, bun și durabil — calități care pot fi întotdeauna găsite undeva pe un spectru situat între două principii aparent opuse.
Banii, de exemplu, nu ar trebui gestionați nici cu lăcomie, nici cu risipă. Utilizarea echilibrată a banilor este cea care se dovedește durabilă pe termen lung. Risipa duce la ruină, la fel ca și zgârcenia persistentă. Persoana lacomă poate deține avere, dar nu găsește nicio bucurie în ea. În celebra piesă „Avarul” a dramaturgului comic francez Molière, banii avarului devin o sursă de anxietate și îngrijorare, mai degrabă decât o sursă de bucurie și siguranță.
În mod similar, relațiile cu prietenii nu ar trebui să se caracterizeze exclusiv prin supunere sau, dimpotrivă, prin refuzul de a face compromisuri. O persoană bine intenționată trebuie, de asemenea, să-și stabilească limite și să fie capabilă să-și satisfacă propriile nevoi.
Discuțiile politice se împotmolesc adesea în dihotomii aparent de nerezolvat. Fie avem impozite mari, fie avem impozite mici. Fie cedăm toată puterea Uniunii Europene – în detrimentul statelor-națiune – fie nu cedăm deloc. Fie avem granițe deschise cu imigrație pe scară largă, fie închidem granițele UE și nu permitem niciun fel de imigrație.
Cu toate acestea, ar trebui să folosim scale sau grade atunci când purtăm astfel de discuții. Acest lucru ar face ca aceste dezbateri să fie mult mai fructuoase, iar orientarea politicilor către soluții practice ar fi mult mai ușoară. Principiile unidimensionale ne conduc rareori în direcția corectă — la fel ca și dihotomiile bidimensionale (cum ar fi „ordinea versus haosul”). Abia atunci când ordinea și haosul, deschiderea și limitele, precum și tradiția și schimbarea sunt toate integrate în gândirea noastră politică putem aborda cu adevărat realitatea pe măsură ce ne orientăm în ea.