Subscribe
Timp de decenii, politica europeană a fost convinsă că puterea sa constă în reguli – reglementări privind drepturile omului, piața, clima și diverse alte domenii. Pe scurt, un gigant al reglementărilor. Dar istoria – istoria adevărată – a revenit cu o răzbunare. Războaie, instabilitate, amenințări asimetrice, rivalități militare. În acest context apare imperativul: suveranitatea nu este scrisă în regulamente sau declarații de intenție. Ea este fabricată. În oțelării. În șantierele navale. În centrele de rachete. Pe linii de asamblare.
Pentru prima dată, Uniunea Europeană – care a dat recent undă verde programului de apărare industrială – pare să fi înțeles în sfârșit acest lucru.
Mutarea: mai întâi Bruxelles, apoi fabricile
La 25 noiembrie 2025, Parlamentul European a aprobat în cele din urmă EDIP: un pachet de 1,5 miliarde EUR pentru perioada de trei ani 2025-2027, conceput pentru a consolida baza industrială și tehnologică de apărare europeană (EDTIB), pentru a asigura disponibilitatea de a răspunde amenințărilor, pentru a coordona achizițiile și producția și, de asemenea, pentru a include industria ucraineană printr-un instrument de sprijin dedicat.
Acesta nu este un „fond slogan”: este primul cadru structural real pe care UE l-a dedicat apărării industriale – nu mai este o urgență, ci un proiect pe termen lung.
Este ca și cum am fi petrecut ani de zile discutând despre cum să facem pizza perfectă și abia acum am decis să cumpărăm cuptoare, malaxoare de aluat și ingrediente reale: nu mai vorbim de teorie, ci de muncă concretă.
În spatele ratificării: tensiuni reale, dezacorduri politice, viziuni diferite
Faptul că acesta nu a fost un consens unanim este demonstrat de poziția grupului ECR – familia politică europeană din care fac parte forțe precum a noastră: Eurodeputații ECR au votat împotriva primei versiuni a textului – cea utilizată în comisiile pentru industrie și apărare – deoarece au considerat-o „formă fără funcție”, lipsită de unele capitole decisive.
De ce au votat astfel? Pentru că în cercurile suveraniste și conservatoare există de mult sentimentul că Europa nu are nevoie de proclamații goale, ci de infrastructură, capacitate de producție, livrări reale, lanțuri de aprovizionare solide și – mai presus de toate – pragmatism rapid. Un program șchiop, nesigur sau excesiv de birocratic riscă să nu ducă la nimic. Este mai bine să avem un plan concret, clar și incisiv.
În cele din urmă, EDIP a fost adoptat, dar numai după ce Parlamentul și Consiliul – probabil sub presiunea realităților geopolitice – au ajuns la un compromis care conține cel puțin formal:
- limite privind utilizarea de componente din afara UE (maximum 35%), pentru a păstra în mod realist principiul „Cumpărați european”.
- integrarea, încă de la început, a industriei ucrainene în sistemul european, ca „partener de facto” în domeniul apărării europene.
- un sistem care nu este doar unul „unic”, ci este conceput ca o structură permanentă, capabilă să furnizeze o coloană vertebrală industrială pentru apărarea Europei pentru următorul deceniu.
Este o victorie – dar una fragilă, care atârnă în balanță: depinde de modul în care este pusă în aplicare. Și, mai presus de toate, de menținerea coerenței între proiectele și sprijinul real în cadrul politicilor naționale și europene.
Pentru că pentru dreapta conservatoare, este un punct de cotitură – dacă nu este trădată
Cei care scriu de pe poziții conservatoare știu că suveranitatea nu este un concept abstract: ea este concretă, materială. Este capacitatea de a apăra familia, poporul, națiunea. De a apăra granițele, orașele, civilizația. Și astfel…
- Industria de apărare nu este o relicvă a trecutului, ci lemnul pe care se sprijină libertatea.
- „Cumpărați european” nu înseamnă protecționism obtuz, ci conștiință strategică: nu ne putem baza pe lanțuri globale fragile atunci când războiul bate la ușă.
- Deschiderea față de integrarea industriei ucrainene nu este o dovadă de binefacere, ci de realism geopolitic: ea consolidează Europa ca bloc.
- Modelul „apărare ca piață” trebuie abandonat: avem nevoie de „apărare ca capacitate națională/europeană”.
Dacă EDIP este cu adevărat pus în aplicare, în conformitate cu această viziune, ar putea fi începutul unei renașteri industriale și defensive pentru Vechiul Continent.
Dar riscurile sunt reale. Iar dreapta trebuie să fie vigilentă.
Pentru că nu este suficient să aprobi un program.
- Dacă procedurile birocratice, licitațiile, certificările și abstracțiile de reglementare o încetinesc, aceasta va sfârși ca multe „idei mari” europene: în ani lungi de nimic.
- Dacă marile grupuri monopolizează fondurile și IMM-urile sunt lăsate pe dinafară, spiritul inițial va fi trădat: acela al unei baze industriale extinse, pluraliste, rezistente.
- Dacă principiul „Cumpărați european” este eludat sau interpretat greșit, vom reveni la riscul dependenței de componente străine – exact slăbiciunea pe care am dorit să o evităm.
- Dacă „integrarea ucraineană” devine un mod de a descărca producția grea asupra Kievului, fără un plan strategic comun, totul riscă să se transforme în nimic.
Din acest motiv, dreapta conservatoare are o dublă responsabilitate: nu numai să aplaude atunci când aceste măsuri sunt aprobate, ci și să se asigure că acestea sunt puse în practică – cu rigoare, viziune și consecvență.
Un punct de cotitură – dacă suntem la înălțimea sarcinii
EDIP ar putea marca cu adevărat un punct de cotitură pentru Europa. Importanța sa nu va fi măsurată prin comunicate de presă sau retorică ritualică, ci prin capacitatea sa de a transforma resursele limitate într-o industrie vibrantă: fabrici care funcționează, lanțuri de aprovizionare care își recapătă impulsul, muniție care iese de pe linia de producție, șantiere navale care nu se opresc niciodată. Acesta este locul în care se va naște credibilitatea europeană.
Cei care văd Europa ca pe o civilizație – și nu ca pe o colecție de directive – recunosc că puterea nu poate fi improvizată: ea trebuie construită. Ea depinde de o voință politică capabilă să țină împreună identitatea, responsabilitatea și liberul arbitru al popoarelor. Aceasta necesită claritate, determinare și certitudinea de a nu dori să își delege propria securitate nimănui altcuiva, nici Moscovei, nici Beijingului, nici Ankarei, nici altei capitale.
Este clar că ceva s-a schimbat. Dar dovada nu va fi un vot în Parlament. Va fi viteza cu care ne vom întoarce la producție. Va fi determinarea cu care vom atrage investiții, vom reorganiza lanțurile valorice, vom sprijini Ucraina și vom consolida industria pe care o avem pe teritoriul nostru. Va fi capacitatea de a ne reorienta asupra ideii că Europa există atunci când este capabilă să se apere.
Și aici începe responsabilitatea politică. Nu este nevoie de triumfalism, ci mai degrabă de decizii. Trebuie să fim vigilenți, perseverenți și să cerem consecvență. Pentru că un program poate deschide calea, dar numai o clasă conducătoare conștientă îl poate transforma în coloana vertebrală a securității europene.