Subscribe
Răspunsul Europei la arestarea lui Nicolás Maduro de către Statele Unite a dezvăluit mult mai multe despre Europa decât despre Venezuela. Ceea ce a apărut inițial ca un amestec fragmentat de obiecții juridice, prudență politică și aplauze selective s-a cristalizat într-o problemă mai profundă: o criză de coerență strategică – una care afectează în special dreapta europeană.
Venezuela a devenit un test de stres. Iar reacția Europei i-a expus nu numai instinctele, ci și inhibițiile.
Este important să începem cu o distincție clară. Stânga europeană nu a fost ambivalentă. Reacția sa a fost în mare parte uniformă și fără echivoc. În toate instituțiile, partidele și ecosistemele media, stânga a condamnat operațiunea fie pe motive juridice formale – încadrând-o drept o încălcare a dreptului internațional și a suveranității statului – fie din cauza simpatiei politice și ideologice de lungă durată pentru regimul chavista. Pentru o mare parte a stângii europene, Venezuela lui Maduro a fost tratată mai puțin ca un stat criminalizat decât ca o cauză politică sau, cel puțin, ca o contrapondere convenabilă la puterea americană.
Această poziție, oricât de viciată, a fost coerentă din punct de vedere intern. Ea urmează un model familiar: denunțarea morală a acțiunii americane combinată cu orbirea selectivă față de regimurile autoritare aliniate la narațiunile progresiste sau anti-occidentale.
Cu toate acestea, adevărata dilemă se află în altă parte. Ambivalența expusă de episodul venezuelean este o criză a dreptei europene.
O decapitare strategică, nu o cruciadă ideologică
Arestarea lui Maduro nu a fost nici impulsivă, nici simbolică. Ea a urmat ani de pregătire juridică, de penetrare a serviciilor de informații și de coordonare cu actori regionali, inclusiv cu personalități încorporate chiar în regimul venezuelean. Desfășurată ca o operațiune strict controlată, fără victime, aceasta a reprezentat o strategie clasică de decapitare menită să dezmembreze un stat care încetase de mult să mai funcționeze ca entitate politică suverană și care, în schimb, evoluase într-un centru criminal transnațional.
În mod esențial, Washingtonul nu a prezentat operațiunea drept o intervenție umanitară sau un exercițiu de promovare a democrației. Aceasta a fost prezentată ca o acțiune de aplicare a legii și de securitate națională, bazată pe acuzații legate de narcotrafic, spălare de bani și criminalitate la nivel de stat. Statele Unite au acționat deoarece au apreciat că o inacțiune continuă ar degrada și mai mult securitatea regională.
Europa, în schimb, a reacționat ca și cum procedura însăși ar fi fost rezultatul politic.
Reacții europene: Trei poziții, o slăbiciune
Răspunsurile europene se împart, în general, în trei categorii care se suprapun.
În primul rând, aprobarea calificată, în special în rândul conservatorilor și al dreptei național-populiste. În unele părți ale Europei Centrale, în Europa de Sud, în statele nordice și în rândul conservatorilor de orientare atlantică, înlăturarea lui Maduro a fost salutată ca fiind benefică din punct de vedere strategic, deși însoțită de insistența că astfel de acțiuni rămân excepționale și incomode din punct de vedere juridic.
În al doilea rând, tăcerea strategică, în special în rândul liderilor care recunosc în privat utilitatea operațiunii, dar sunt reticenți în a-și exprima sprijinul în mediul european sensibil din punct de vedere juridic și ostil pentru mass-media. Această tăcere nu este neutralitate. Ea reflectă aversiunea față de risc combinată cu calculul politic.
În al treilea rând, condamnarea legalistă, concentrată mai ales în centrul-stânga, dar vizibilă și în părți ale dreptei – mai ales în Franța și Marea Britanie – unde operațiunea a fost încadrată ca o încălcare inacceptabilă a suveranității. Această reacție este înrădăcinată în culturi politice profund suspicioase față de puterea extrateritorială americană și atașate unei concepții rigide și formaliste a dreptului internațional.
Ceea ce unește toate cele trei răspunsuri – inclusiv aprobarea – este incapacitatea Europei de a articula o doctrină care să facă legătura între legalitate și aplicare. Europa continuă să vorbească limbajul normelor, rămânând în același timp structural incomodă cu puterea.
Dilema dreptei: suveranitate fără agenție
Contrar caricaturilor, dreapta europeană nu este în general antiamericană. În Italia, Polonia, Ungaria, în cea mai mare parte a Europei Centrale și în țările nordice, atlantismul rămâne o orientare strategică de bază. Și simpatia pentru Trump este, de asemenea, bine ancorată.
Cu toate acestea, Venezuela a dezvăluit o vulnerabilitate mai subtilă: o tendință de a trata suveranitatea mai degrabă ca pe o constrângere decât ca pe o responsabilitate.
Dacă suveranitatea este inviolabilă, aceasta protejează regimurile care operează ca întreprinderi criminale? Dacă interesul național este primordial, poate Europa să tolereze narco-statele care exportă droguri, crima organizată, presiunea migrației și instabilitatea regională? Și dacă nu, ce mecanisme – juridice, politice sau strategice – este dispusă Europa să activeze?
Prea adesea, suveranitatea este invocată nu pentru a justifica acțiunea, ci pentru a scuza abținerea. Tăcerea, în acest context, devine complicitate prin omisiune. Ea permite puterii să definească legalitatea retroactiv, în timp ce Europa se retrage în formalismul moral. Legea fără aplicare încetează să mai fie ordine; ea devine ritual.
Un model familiar de anxietate strategică
Acest episod este un ecou al lunii februarie 2025, când mai mulți lideri conservatori europeni s-au aliniat public cu Donald Trump în timpul CPAC Washington, pe fondul escaladării disputei tarifare transatlantice. La ei acasă, aceștia au fost prezentați rapid de mass-media națională drept nepatrioți sau supuși intereselor americane. Costul politic a fost real.
Lecția pe care mulți au asimilat-o nu a fost cum să apere coerent alinierea strategică, ci cum să minimizeze expunerea. Venezuela a reactivat acest instinct. Aplaudarea rezultatului, în timp ce se distanțează de metodă, a devenit poziția europeană implicită – sigură, dar slabă din punct de vedere strategic.
Responsabilitatea Spaniei: O voce care nu poate rămâne tăcută
Nicăieri această ambiguitate nu este mai dăunătoare decât în Spania.
Spania nu își poate permite echivocul cu privire la Venezuela. Spania are o responsabilitate istorică în relațiile UE-America Hispanică pe care nicio altă țară europeană nu o deține. Cu toate acestea, timp de ani de zile, această responsabilitate a fost nu doar neglijată, ci și inversată în mod activ.
Sub guvernele succesive conduse de Partidul Socialist Spaniol, Spania a jucat un rol profund coroziv în legitimarea, facilitarea și spălarea politică a regimului Maduro. Această responsabilitate este asociată în special cu José Luis Rodríguez Zapatero, fostul prim-ministru al Spaniei, care a acționat ani de zile ca unul dintre cei mai eficienți facilitatori internaționali ai lui Maduro – normalizând regimul sub pretextul dialogului, în timp ce Venezuela a coborât în starea de stat criminal.
Această moștenire face ca condamnarea de către guvernul spaniol a acțiunilor lui Trump să fie nu doar lașă din punct de vedere politic, ci și nesustenabilă din punct de vedere moral și strategic.
Dacă Europa dorește să contribuie în mod semnificativ la tranziția democratică din Venezuela, Spania trebuie să vorbească clar – nu ca actor ideologic, ci ca punte civilizațională și politică între Europa și America Hispanică. Un proces de tranziție în care Spania rămâne paralizată de propriile compromisuri politice nu va avea credibilitate și legitimitate.
Washingtonul ia notițe
Statele Unite urmăresc îndeaproape situația. În comunitatea strategică a Washingtonului, Venezuela nu este un caz izolat, ci un semnal. Cât de fiabilă este Europa atunci când legalitatea și securitatea divergesc? Pot mișcările conservatoare din Europa să transpună suveranitatea retorică în responsabilitate operațională? Și cât de aliniate sunt ele, în practică, la doctrina „America pe primul loc”, care acordă prioritate acțiunilor decisive în fața confortului procedural?
Aceste întrebări sunt importante. Analiștii observă în mod deschis că Columbia, Mexic, Honduras și Nicaragua rămân sub observație, calendarul electoral fiind analizat cu atenție. Groenlanda a reintrat, de asemenea, în discuțiile strategice. Reacția Europei față de Maduro modelează deja așteptările americane.
Drept internațional sau alibi moral?
Dreptul internațional contează. Dar atunci când este invocat pentru a apăra regimuri care au golit suveranitatea din interior, acesta riscă să devină un alibi moral pentru paralizie. Regimul Maduro a distrus sistematic suveranitatea Venezuelei, invocând în același timp non-interferența drept scut. Apărarea unei astfel de suveranități în termeni abstracți golește conceptul de sens.
Europa trebuie să se confrunte cu o întrebare fundamentală: suveranitatea protejează țările sau protejează regimurile?
Concluzie: Prețul inocenței strategice
În Suicidal Empathy (2026), Gad Saad descrie o patologie în care empatia, ruptă de prudență și autoconservare, devine autodistructivă. El susține că indivizii pot deveni atât de temători de a provoca daune încât își acceptă propria eroziune.
Episodul venezuelean sugerează că state – și poate continente întregi – pot suferi de aceeași afecțiune.
Disconfortul Europei în ceea ce privește punerea în aplicare, retragerea sa reflexivă în formalismul juridic și preferința sa pentru semnalele morale în detrimentul responsabilității strategice indică o formă de empatie geopolitică sinucigașă. Un continent modelat de traume istorice a devenit ezitant în a-și exercita puterea, chiar și atunci când inacțiunea implică costuri morale și materiale mai mari.
Suveranitatea trebuie să includă responsabilitatea. Empatia, dacă vrea să rămână virtuoasă, trebuie să fie delimitată de realism.
Maduro nu mai este în Caracas. Iar Europa – dreapta, stânga și restul – trebuie să renunțe în sfârșit la iluzia inocenței strategice. Acesta este un moment al adevărului pentru conservatorismul european, pentru aliații noștri și pentru noi înșine.