Subscribe
Discursul rostit de Mario Draghi la 2 februarie, cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa al Universității din Leuven, intervine într-un moment marcat de o reașezare profundă a echilibrelor politice, economice și strategice globale. Reflecția propusă de fostul președinte al Băncii Centrale Europene capătă o amploare care depășește cu mult contingența dificultăților actuale ale Uniunii Europene, luând forma unei analize structurale a condițiilor în care aceasta poate supraviețui ca actor independent pe scena internațională. Draghi nu descrie doar vulnerabilitățile Europei, ci identifică în mod clar dinamica sistemică care redefinește relația dintre puterea economică, securitate și suveranitate politică. Nucleul argumentului său se învârte în jurul unui avertisment deosebit de incisiv: în absența unor progrese politice și instituționale decisive, Europa riscă un triplu declin. Pe de o parte, subordonarea strategică față de marile puteri mondiale, în primul rând Statele Unite și China, capabile să integreze politica industrială, comerțul și securitatea într-o viziune unică a puterii. Pe de altă parte, fragmentarea internă persistentă împiedică Uniunea să se exprime ca o entitate unificată în alegerile fundamentale privind politica externă, apărarea și dezvoltarea industrială. În cele din urmă, riscul dezindustrializării progresive, alimentat de lanțuri valorice din ce în ce mai politizate și de o concurență globală care penalizează actorii incapabili să își protejeze și să își direcționeze activele strategice.
Din această perspectivă, analiza lui Draghi apare ca un adevărat apel la responsabilitate politică europeană. Uniunea nu este descrisă ca fiind lipsită de resurse sau capacități, ci mai degrabă ca o entitate care riscă să fie incapabilă să le sistematizeze. Mesajul implicit este că problema Europei nu constă atât în lipsa de instrumente economice sau tehnologice, cât în inadecvarea structurilor sale decizionale și în reticența sa de a face saltul către o mai mare integrare, pe care contextul global schimbat a făcut-o indispensabilă. În acest sens, intervenția de la Leuven reprezintă o contribuție teoretică și politică semnificativă, menită să redefinească dezbaterea privind viitorul UE în lumina provocărilor sistemice ale secolului XXI.
DE LA PIAȚĂ LA PROBLEMA PUTERII
Potrivit lui Draghi, problema fundamentală cu care se confruntă Europa astăzi nu mai este de natură tehnică sau de reglementare. Uniunea și-a demonstrat capacitatea de a construi o piață unică eficientă, cu norme avansate privind concurența, comerțul și politica monetară. Cu toate acestea, într-un context internațional din ce în ce mai marcat de concurența geopolitică, piața singură nu este suficientă. Puterea, înțeleasă ca fiind capacitatea de a apăra interesele strategice și de a influența dinamica globală, necesită un nivel mai ridicat de integrare, care transcende logica confederativă și se apropie de o structură federală.
ASIMETRIILE INTEGRĂRII EUROPENE
Draghi identifică o asimetrie clară în arhitectura Uniunii. În domeniile în care integrarea a fost pe deplin avansată, cum ar fi comerțul, piața internă și politica monetară, Europa este recunoscută ca un actor unificat și negociază dintr-o poziție de forță. În schimb, acolo unde suveranitatea națională încă prevalează, în domenii cruciale precum apărarea, politica industrială și afacerile externe, Uniunea apare ca o colecție fluidă de state de mărime medie, ușor divizibile și, prin urmare, mai puțin influente. Această fragmentare devine deosebit de problematică atunci când securitatea și economia sunt interconectate, deoarece punctele forte ale Europei nu reușesc să compenseze slăbiciunile structurale.
DEPĂȘIREA ORDINII GLOBALE POSTBELICE
În analiza sa, Mario Draghi contestă interpretarea conform căreia ordinea internațională de după cel de-al Doilea Război Mondial ar fi fost fondată pe ipoteze iluzorii sau idealiste. Dimpotrivă, el subliniază modul în care această arhitectură multilaterală a generat beneficii concrete și răspândite, contribuind la conturarea unei perioade de stabilitate și integrare politică și economică pentru Europa, consolidând rolul de lider al Statelor Unite și oferind oportunități de creștere și dezvoltare pentru numeroase economii emergente. Cu toate acestea, Draghi subliniază că problemele critice contemporane nu provin dintr-un eșec intrinsec al acestui sistem, ci mai degrabă din incapacitatea sa progresivă de a se adapta la noile dinamici globale, în special la divergența tot mai mare dintre comerț și securitate. Includerea Chinei în sistemul multilateral a accentuat această fractură, introducând un actor de o dimensiune fără precedent și cu ambiții strategice autonome, capabil să exercite o influență semnificativă asupra lanțurilor valorice globale și să conteste echilibrul dintre interdependența economică și concurența geopolitică. Potrivit lui Draghi, globalizarea contemporană nu mai respectă principiile avantajului comparativ, ci tinde să favorizeze strategii care vizează câștiguri absolute, adesea în detrimentul coeziunii industriale și al securității statelor europene.
RISCUL DE SUBORDONARE, DIVIZARE ȘI DEZINDUSTRIALIZARE
În acest context, Draghi identifică cele mai grave riscuri care planează asupra Europei. Pe de o parte, Statele Unite par din ce în ce mai înclinate să perceapă fragmentarea internă a Uniunii drept un instrument de negociere avantajos, adoptând politici comerciale asertive și protecționiste care reflectă o logică de echilibrare a costurilor și beneficiilor istorice. Pe de altă parte, China exercită un control tot mai mare asupra nodurilor strategice ale lanțurilor valorice globale, demonstrându-și dorința de a utiliza aceste pârghii din punct de vedere geopolitic, cu repercusiuni potențiale asupra capacității de producție și securității europene. Între acești doi poli se află o Uniune Europeană care, dacă nu reușește să dezvolte răspunsuri comune și coordonate, riscă să își vadă autonomia industrială redusă progresiv, compromițându-și baza de producție și sporindu-și dependența de actori externi. În acest context, dezindustrializarea capătă o semnificație care depășește sfera economică: ea devine un indicator al vulnerabilității politice și sociale, capabil să slăbească capacitatea Europei de a-și proteja interesele strategice, coeziunea internă și rezistența instituțiilor sale într-un context internațional din ce în ce mai competitiv și mai conflictual.
RESURSE STRATEGICE ÎNCĂ DISPONIBILE
În ciuda acestei situații critice, Draghi subliniază faptul că Europa deține încă atuuri esențiale. Uniunea rămâne cel mai important actor comercial din lume și un partener-cheie pentru zeci de țări. Întreprinderile europene domină sectoare tehnologice esențiale, cum ar fi litografia cu ultraviolete extreme pentru producția de microcipuri, și își mențin o poziție centrală în domeniul aeronauticii civile și al navigației globale. Cu toate acestea, aceste resurse nu pot fi exploatate pe deplin fără o strategie politică comună. În prezent, comerțul nu mai este un simplu motor de creștere, ci un instrument strategic care trebuie coordonat cu obiectivele de securitate și autonomie.
FEDERALISMUL PRAGMATIC CA RĂSPUNS
Propunerea emergentă este cea a federalismului pragmatic. Draghi recunoaște rezistența și divergențele existente, dar susține că unitatea nu este o condiție prealabilă pentru acțiune, ci mai degrabă rezultatul acesteia. Istoria integrării europene demonstrează că pașii decisivi, precum introducerea monedei euro, au fost făcuți de grupuri de țări pregătite să avanseze, generând în timp instituții comune și o solidaritate autentică. Chiar și astăzi, obiectivul nu trebuie să fie o cooperare mai slabă, ci o cale clar orientată către o federație autentică.
O ALEGERE INEVITABILĂ
Traiectoria argumentativă dezvoltată de Mario Draghi conduce în mod coerent și inevitabil la o întrebare fundamentală care afectează însăși soarta UE: este Europa destinată să rămână o zonă economică mare și reglementată, puternic integrată la nivelul pieței, dar structural dependentă de prioritățile strategice ale altor actori globali, sau intenționează să facă tranziția către o putere politică capabilă să își protejeze în mod autonom propriile interese, valori și model social? În contextul noii ordini internaționale, caracterizată printr-o concurență crescândă între marile zone geopolitice și o fuziune progresivă a economiei, securității și tehnologiei, ideea neutralității instituționale a Uniunii pare din ce în ce mai puțin viabilă. Absența alegerii, departe de a păstra echilibrul, s-ar traduce în cele din urmă printr-o formă de adaptare pasivă la deciziile celorlalți. În acest scenariu, alegerea între consolidarea integrării federale și marginalizarea treptată nu se mai prezintă ca o dezbatere teoretică sau ideologică, ci ca o necesitate impusă de transformările structurale ale sistemului global. Capacitatea de a influența regulile comerțului internațional, de a proteja lanțurile valorice strategice, de a asigura securitatea energetică și tehnologică și de a juca un rol credibil în gestionarea crizelor depinde acum de disponibilitatea unor instrumente decizionale comune și a unei viziuni politice comune. Fără aceste elemente, Uniunea riscă să fie expusă presiunilor externe și diviziunilor interne, cu consecințe directe asupra coeziunii economice și sociale a statelor sale membre. Prin urmare, alegerea iminentă nu este nici amânabilă, nici reversibilă fără costuri. Ea va defini rolul Europei în sistemul internațional în următoarele decenii, determinând dacă continentul va fi un actor capabil să ghideze schimbarea sau va fi forțat să o suporte. În acest sens, reflecția lui Draghi ne invită să recunoaștem că timpul ambiguității a luat sfârșit: Uniunea trebuie să decidă dacă să se doteze cu instrumentele politice necesare pentru a-și susține ponderea economică și bazată pe valori sau să accepte o pierdere progresivă a centralității într-o lume din ce în ce mai organizată în jurul logicii puterii.