Subscribe
În contextul politicilor europene în materie de migrație, aprobarea recentă de către Consiliul Uniunii Europene a noilor norme privind returnările și utilizarea țărilor terțe ca destinații sigure reprezintă un pas esențial în construirea unui sistem mai centralizat, mai obligatoriu și mai orientat către controlul frontierelor externe. Măsurile discutate și adoptate conturează o schimbare de paradigmă care afectează nu numai gestionarea cererilor de protecție internațională, ci și strategiile de externalizare a fenomenului migrației, cu consecințe juridice și politice semnificative. În acest scenariu, Italia ocupă o poziție deosebit de centrală, nu numai ca stat de frontieră, ci și ca actor care a promovat abordări inovatoare, inclusiv acordul bilateral cu Albania, care a devenit acum un model de referință în noul cadru de reglementare european.
REGULAMENTUL EUROPEAN PRIVIND RANDAMENTUL: OBIECTIVE, INSTRUMENTE ȘI MODIFICĂRI ALE REGLEMENTĂRILOR
Noul regulament privind returnarea decurge din necesitatea de a face procedurile de expulzare mai eficiente și de a standardiza aplicarea acestora în toate statele membre. În prezent, doar o mică parte din ordinele de returnare sunt puse în aplicare, o deficiență pe care instituțiile europene o interpretează ca fiind un simptom al ineficienței administrative, al inconsecvențelor de reglementare și al obstacolelor legate de cooperarea cu țările de origine ale migranților. Regulamentul urmărește ca fiecare decizie de returnare să fie valabilă în mod automat în întreaga Uniune, depășind fragmentarea care necesită în prezent redeschiderea procedurii în cazul în care o persoană se deplasează în interiorul spațiului european. De asemenea, regulamentul introduce o serie de măsuri mai severe împotriva migranților care nu cooperează la executarea returnărilor. În astfel de cazuri, statele membre vor putea să retragă permisele de muncă și să impună sancțiuni penale, inclusiv detenția. În același timp, regulamentul consolidează instrumentele utilizate pentru a exercita presiuni asupra țărilor terțe care nu facilitează returnarea cetățenilor lor, afectând, de asemenea, relațiile bilaterale și regimurile de vize. Este, prin urmare, un sistem care urmărește să obțină descurajare, rapiditate procedurală și uniformitate, fără a ignora, totuși, potențialele riscuri umanitare, în special în ceea ce privește realocarea persoanelor către țări cu care nu au legături.
CENTRELE DE REPATRIERE ȘI EXTERNALIZAREA GESTIONĂRII MIGRAȚIEI
Unul dintre cele mai inovatoare aspecte ale pachetului aprobat este introducerea centrelor de repatriere situate în țări terțe. Aceste facilități, care pot fi temporare sau permanente, reprezintă un element-cheie în strategia europeană de externalizare a gestionării fluxurilor migratorii. Posibilitatea de a trimite migranții ilegali în alte țări decât țările lor de origine – cu condiția ca acestea să fie considerate sigure și implicate în acorduri bilaterale – marchează o transformare semnificativă a abordării europene, adoptând modele deja testate în alte regiuni ale lumii. Criteriul „legăturii” dintre solicitant și țara terță, cândva necesar pentru a propune un transfer, a fost eliminat. Statele membre pot acum să încheie acorduri cu țări din afara UE care sunt dispuse să găzduiască centre de tranzit sau de detenție, deschizând astfel calea unor scenarii în care prelucrarea cererii, evaluarea admisibilității și eventualele proceduri de repatriere au loc în afara teritoriului european. Acest sistem urmărește să reducă presiunea asupra sistemelor administrative ale statelor membre și să descurajeze plecările ilegale, asigurându-se că sosirea în Europa nu garantează automat accesul la teritoriu sau la procedura standard de azil.
CONCEPTUL DE ȚARĂ TERȚĂ SIGURĂ ȘI NOUA LISTĂ EUROPEANĂ A ȚĂRILOR DE ORIGINE SIGURE
În paralel cu Regulamentul privind returnarea, statele membre au aprobat modificări ale regimului țărilor terțe sigure și au adoptat prima listă europeană comună de țări de origine sigure. Această listă include state considerate capabile să garanteze o protecție adecvată a drepturilor fundamentale, până la punctul în care cererile de azil sunt considerate nefondate. Aprobarea listei accelerează semnificativ examinarea cererilor, deoarece permite respingerea imediată a cererilor din aceste țări ca fiind inadmisibile, cu excepția cazurilor excepționale. În plus, se stabilește posibilitatea de a declara o cerere inadmisibilă pe baza conceptului de țară terță sigură, și anume o țară din afara UE în care migrantul ar fi putut solicita protecție, chiar și numai trecând prin aceasta în timpul călătoriei. Una dintre principalele inovații se referă la revocarea dreptului solicitantului de a rămâne în Uniune în timpul recursului împotriva deciziei de inadmisibilitate. Această modificare reduce semnificativ posibilitatea de a prelungi șederea solicitantului în Europa prin mijloace legale, consolidând efectul descurajator al noilor norme. Singura excepție relevantă se referă la minorii neînsoțiți, cărora nu li se aplică dispozițiile privind țările terțe sigure.
ROLUL ITALIEI ÎN NEGOCIERILE EUROPENE ȘI CONSOLIDAREA ABORDĂRII NAȚIONALE
Printre statele membre, Italia a deținut o poziție deosebit de proeminentă în timpul procesului de aprobare a măsurilor. Guvernul italian, reprezentat de Ministerul de Interne, a interpretat noile norme drept o legitimare a politicii sale, bazată pe proceduri de frontieră accelerate, repatrieri sporite și utilizarea acordurilor cu țări terțe pentru externalizarea etapelor preliminare ale gestionării migrației. Ministrul de interne a subliniat că acordul încheiat la Bruxelles reflectă în mare măsură soluțiile promovate de Italia în ultimii ani. În special, anticiparea anumitor dispoziții prevăzute de Pactul privind migrația și azilul va permite statelor membre să pună în aplicare mai rapid procedurile de frontieră accelerate, un instrument pe care Italia îl consideră esențial pentru gestionarea fluxurilor în zonele cele mai expuse, precum insulele și regiunile sudice. Rolul de negociere al Italiei a fost, prin urmare, crucial, atât de mult încât a fost recunoscut oficial ca având un rol decisiv în modelarea redactării anumitor secțiuni ale textului.
MODELUL ITALIA-ALBANIA: DE LA UN EXPERIMENT NAȚIONAL LA O STRUCTURĂ CONFORMĂ CU TEMEIUL JURIDIC EUROPEAN
Acordul bilateral dintre Italia și Albania, care prevede crearea de centre de primire și repatriere pe teritoriul albanez, a devenit un punct de referință în dezbaterea europeană. Noile norme oferă acum o bază juridică clară pentru acordurile de acest tip, depășind provocările politice și juridice care, în contextul italian, au ridicat îndoieli cu privire la compatibilitatea proiectului cu legislația europeană. Centrele situate în Albania au fost concepute pentru a găzdui migranți interceptați pe mare și transferați sub jurisdicția italiană, dar deținuți fizic într-o țară terță sigură. Odată cu adoptarea noilor norme, aceste centre pot îndeplini pe deplin funcțiile pentru care au fost concepute: detenția, prelucrarea rapidă a cererilor, aplicarea conceptului de țară terță sigură și organizarea repatrierilor. Pornind de la o inițiativă de pionierat, modelul italian este acum în conformitate cu cadrul de reglementare european, deschizând calea pentru adoptarea sa potențială de către alte state membre. Noul cadru de reglementare prevede, de asemenea, posibilitatea de a extinde gestionarea centrelor la alte țări ale UE, în cazul în care se semnează acorduri multilaterale. Italia trece astfel de la stadiul experimental la cel de potențial promotor al unui model comun, consolidându-și rolul în definirea strategiilor europene de externalizare.
POZIȚIILE DIFERITE ALE STATELOR MEMBRE ȘI TENSIUNILE GEOPOLITICE SUBIACENTE
Deși s-a ajuns la o majoritate calificată, unele state membre – inclusiv Spania, Grecia, Franța și Portugalia – au votat împotrivă. Rezervele acestora sunt legate de îngrijorarea că o abordare prea rigidă ar putea încălca drepturile fundamentale și ar putea deplasa în mod excesiv centrul de interes al gestionării migrației în afara Uniunii. Diviziunile interne reflectă diferențele politice, precum și condițiile geografice și socioeconomice diferite. În ciuda acestui fapt, presiunea exercitată de Comisie și de o mare parte a Consiliului confirmă tendința de înăsprire a politicilor în domeniul migrației, susținută de opinia publică și de forțele politice care solicită un control și o rapiditate sporite. Tensiunile cu unele țări terțe, care au dat dovadă de o cooperare slabă în ceea ce privește repatrierile, rămân un subiect sensibil. Dificultățile apărute între Franța și Algeria sunt un exemplu al modului în care politica de repatriere poate afecta relațiile bilaterale și gestionarea vizelor.
IMPLICAȚII POLITICE ȘI PERSPECTIVE DE VIITOR PENTRU EUROPA ȘI ITALIA
Noile norme europene privind repatrierile, conceptul de țară terță sigură și centrele externalizate marchează un punct de cotitură important în sistemul de gestionare a migrației al Uniunii. Scopul este de a crea un cadru mai uniform, mai rapid și mai eficient, chiar cu prețul extinderii utilizării măsurilor de descurajare și a externalizării. În acest scenariu, Italia nu mai este doar o țară din prima linie, ci devine un actor central în definirea politicilor europene datorită capacității sale de a anticipa soluții care sunt în prezent recunoscute formal. Evoluția viitoare va depinde de capacitatea statelor membre de a pune efectiv în aplicare noile norme și de a negocia acorduri solide cu țările terțe. Modelul italian poate prospera doar dacă face parte dintr-o strategie europeană coordonată, capabilă să combine controlul frontierelor, respectarea drepturilor fundamentale și cooperarea internațională. În orice caz, noul cadru de reglementare marchează o consolidare a rolului politic al Italiei și deschide o etapă de transformare profundă a abordării europene a migrației.