Subscribe
O rezoluție care redefinește termenii
La 31 octombrie 2025, Consiliul de Securitate al ONU a aprobat Rezoluția 2797, care prelungește mandatul Misiunii Națiunilor Unite pentru Referendumul din Sahara Occidentală (MINURSO) până în octombrie 2026. Unsprezece membri au sprijinit moțiunea, în timp ce China, Rusia și Pakistan s-au abținut; Algeria, în conformitate cu comportamentul din trecut, a refuzat să participe.
Adevărata importanță a reînnoirii nu constă în natura sa procedurală, ci în direcția sa politică. Elaborată de Statele Unite, rezoluția a reafirmat Inițiativa de autonomie a Marocului ca principal cadru pentru viitoarele negocieri – o îndepărtare implicită de accentul pe care ONU îl pune de mult timp pe un referendum de autodeterminare.
Pentru Maroc, acest rezultat reprezintă o victorie diplomatică consolidată. Regele Mohammed al VI-lea l-a salutat drept „deschiderea unui nou capitol” în consolidarea suveranității marocane asupra teritoriului. Decizia încununează un proces strategic care a început cu cinci ani înainte, când fostul președinte Donald Trump a recunoscut suveranitatea Marocului în schimbul normalizării relațiilor cu Israelul. De atunci, marile capitale occidentale – de la Paris și Londra la Berlin și Madrid – au adoptat treptat planul de autonomie ca fiind cea mai viabilă cale către stabilitate. Ceea ce a fost cândva un conflict în jurul independenței a devenit în mare parte o dezbatere privind guvernanța în cadrul suveranității marocane.
De la conducerea Washingtonului la alinierea Europei
Declarațiile recente ale secretarului de stat american Marco Rubio confirmă faptul că Washingtonul consideră propunerea Marocului drept singura cale credibilă către o soluție durabilă. Londra a urmat-o curând, descriind-o drept „o bază realistă și pragmatică pentru pace”. Această convergență transatlantică a redefinit harta geopolitică a Maghrebului: Marocul este în prezent principalul partener al Occidentului într-o regiune din ce în ce mai instabilă, fiind apreciat pentru cooperarea sa în materie de combatere a terorismului, gestionare a migrației și conectivitate energetică. Algeria, între timp, s-a înclinat și mai mult spre Moscova, Beijing și Teheran – adăugând un nivel de tensiune ideologică la o rivalitate deja complexă.
În acest peisaj schimbător, poziția Spaniei rămâne incertă. Cândva putere colonială și încă considerată autoritate administrativă în temeiul dreptului internațional, Madridul nu a articulat încă o strategie coerentă pe termen lung pentru vecinătatea sudică. Decizia din 2022 a prim-ministrului Pedro Sánchez de a susține planul de autonomie al Rabatului – comunicată personal regelui Mohammed al VI-lea – a rupt cu decenii de neutralitate prudentă. Aceasta a oferit stabilitate pe termen scurt în relațiile bilaterale, în special în ceea ce privește migrația, dar a slăbit influența Spaniei în ecuația regională mai largă. Reacția tăcută a guvernului față de problemele umanitare și de drepturile omului din Sahara Occidentală a întărit sentimentul că diplomația spaniolă este condusă mai degrabă de o necesitate tactică decât de un plan strategic.
Următorul capitol al Spaniei în Maghreb
Următoarele alegeri generale spaniole, preconizate pentru 2027, sunt susceptibile să încheie capitolul Sánchez. Sondajele sugerează o majoritate parlamentară pentru Partidul Popular de centru-dreapta și Vox, deschizând posibilitatea unei noi direcții politice. Cu toate acestea, rămâne deschisă întrebarea dacă un astfel de guvern va remodela politica magrebiană a Spaniei.
Viitoarea administrație se va confrunta cu o moștenire delicată: Aprobarea oficială de către Spania a cadrului de autonomie marocan, convergența tot mai mare a Uniunii Europene cu această poziție și o influență americană reînnoită sub o a doua administrație Trump. Este puțin probabil ca Vox să conteste poziția Washingtonului, în special atât timp cât Trump rămâne în funcție. Adevăratul test va cădea în sarcina Partidului Popular – dacă acesta poate defini o politică care să reafirme interesele Spaniei, angajându-se în același timp în mod constructiv atât cu Marocul, cât și cu Algeria.
Provocarea Spaniei nu constă atât în alegerea aliaților, cât în redobândirea unui sens al direcției. Gestionarea problemei Saharei a fost de prea multe ori reactivă, lipsită de claritatea și coerența așteptate din partea unei puteri mediteraneene. Cu toate acestea, această chestiune atinge dimensiuni vitale ale strategiei naționale: rutele energetice, gestionarea frontierelor și credibilitatea vocii internaționale a Spaniei. Un viitor guvern are ocazia de a restabili coerența diplomației sale – echilibrând realismul cu principiile și asigurându-se că Spania acționează din nou, nu doar reacționează, în vecinătatea sa sudică.
La o jumătate de secol după Marșul Verde, Sahara Occidentală rămâne atât o preocupare umanitară, cât și un test geopolitic. Pentru Spania, aceasta poate deveni, de asemenea, locul în care începe să prindă contur un nou sens al scopului politicii externe.