Subscribe
Până în prezent, anul 2026 a fost marcat de două evoluții majore. Și anume, Groenlanda și Acordul comercial UE-Mercosur. Groenlanda va fi abordată în următorul articol, așa că să îl dedicăm pe acesta Mercosurului.
Acordul comercial UE-Mercosur este un tratat îndelung așteptat. După 25 de ani de negocieri, acestea s-au încheiat în 2019 și s-a ajuns la un acord politic în decembrie 2024, cu acordul final semnat în Paraguay la 17 ianuarie anul acesta. Cu toate acestea, imediat după semnare, dezacordul și fractura au cuprins Parlamentul European și, săptămâna trecută, în timpul unui vot critic, acesta a fost deferit Curții Europene de Justiție (CEJ), înghețând efectiv ratificarea sa.
Epicentrul acestui nou cutremur politic s-a aflat la Bruxelles și în parlamentele naționale, deoarece au apărut linii de falie atât între partide – la nivel național – cât și în cadrul grupurilor din Parlamentul European. Acesta a fost cazul și în cadrul Grupului Conservatorilor și Reformiștilor Europeni (ECR). În timpul votului pentru trimiterea acordului comercial la CEJ, grupul a fost aproape de a se diviza la mijloc. Aproximativ 46 % au votat pentru, 49 % împotrivă, dezvăluind o diviziune internă profundă între cei atrași instinctiv de liberul schimb și cei care acordă prioritate protecției intereselor agricole interne.
Această diviziune este de înțeles și arată sentimentul general din întreaga UE, întrucât ECR ar putea fi termometrul politicii de bun simț; preocupat nu de viziuni ideologice asupra lumii, ci de rezolvarea problemelor reale ale oamenilor reali. Mulți membri ai ECR reprezintă circumscripții rurale și comunități agricole care se simt tot mai expuse globalizării, asimetriilor de reglementare și creșterii costurilor de producție impuse chiar de Bruxelles. Cu toate acestea, alții sunt, pe bună dreptate, reticenți în a bloca unul dintre cele mai importante acorduri de liber schimb negociate vreodată de Uniunea Europeană. Toți înțeleg importanța piețelor libere și a comerțului liber pentru prosperitatea națiunilor, astfel încât întrebarea cu care s-a confruntat ECR nu a fost pur tactică, ci strategică: conservatorii europeni ar trebui să se alinieze comerțului liber sau protecționismului defensiv? Această răscruce, deși poate fi înțeleasă printr-un vot „da” sau „nu”, ar trebui totuși să devină una diferită în viitor. Una care explorează modul în care realismul economic înrădăcinat în concurență poate proteja, de asemenea, suveranitatea și prosperitatea pe termen lung.
Acordul UE-Mercosur nu este un exercițiu tehnocratic de reducere a tarifelor. Este un test pentru a vedea dacă Europa își menține angajamentul față de principiile care stau la baza unei economii de piață funcționale. În esența sa, tratatul reflectă logica avantajului comparativ și a diviziunii internaționale a muncii – concepte înțelese de mult timp de gânditorii economici conservatori drept motoare ale productivității, eficienței și creșterii nivelului de trai. Opoziția față de acord, deghizată în naționalism economic, maschează adesea interese sectoriale sau reflexe ideologice, mai degrabă decât un angajament serios față de realitatea economică.
Nicăieri acest lucru nu este mai clar decât în argumentul lobby-ului agricol european conform căruia importurile Mercosur constituie „concurență neloială”. Această afirmație ignoră un fapt fundamental: diferențele de eficiență nu sunt o dovadă de înșelăciune. Productivitatea agriculturii din Argentina, Brazilia sau Uruguay provine din economii de scară, inovații tehnologice și condiții bioclimatice care pur și simplu nu există în Europa. A le cere producătorilor străini să reproducă structura costurilor din UE echivalează cu negarea completă a rațiunii comerțului. Dacă toată producția ar fi identică, comerțul ar fi redundant.
În plus, protecționismul european impune costuri reale și măsurabile cetățenilor obișnuiți – costuri care sunt plătite de trei ori. În primul rând, prin impozitare: politica agricolă comună continuă să absoarbă aproape o treime din bugetul UE, transferând sute de miliarde de euro către un sector extrem de protejat. În al doilea rând, prin creșterea prețurilor de consum, care afectează în mod disproporționat gospodăriile cu venituri mici, care cheltuiesc o parte mai mare din venitul lor pe alimente. În al treilea rând, prin blocarea agriculturii europene într-o lipsă de competitivitate structurală, prin creșterea costurilor lanțului de aprovizionare și prin generarea de externalități negative persistente. În practică, barierele comerciale funcționează ca un transfer regresiv de bogăție de la consumatori la producătorii subvenționați.
Îngrijorările privind siguranța alimentară și standardele de reglementare sunt la fel de exagerate. Acordul UE-Mercosur nu slăbește normele sanitare sau fitosanitare europene, deoarece fiecare produs care intră pe piața unică trebuie să respecte pe deplin standardele UE și cerințele Autorității Europene pentru Siguranța Alimentară. Afirmațiile conform cărora acordul ar „otrăvi” consumatorii europeni nu sunt argumente serioase; acestea sunt narațiuni bazate pe teamă, concepute pentru a mobiliza opoziția fără dovezi, și adesea conduse de lobby-uri și corporații majore care disprețuiesc o piață competitivă care este în dezavantajul lor.
Obiecțiile legate de mediu merită o examinare mai atentă, dar și aici argumentele împotriva acordului se prăbușesc în urma analizei. Paradoxal, respingerea tratatului ar slăbi – nu ar consolida – influența Europei în domeniul mediului. Acordul oferă UE singurul său mecanism instituțional credibil de a lega accesul la piața unică de angajamentele privind mediul și clima. Fără acest acord, economiile Mercosur vor redirecționa pur și simplu exporturile către piețele asiatice, care impun puține sau chiar deloc cerințe de durabilitate. Din perspectiva economiei instituționale, tratatul creează stimulente care cresc costul unor practici precum defrișările. Blocarea acestuia în numele ecologismului riscă să accelereze chiar degradarea căreia criticii pretind că se opun.
Din partea Americii de Sud, rezistența la acord reflectă un model cunoscut, dar care a eșuat: protecționismul sub stindardul „suveranității industriale”. Decenii de politici de substituire a importurilor au dus la inflație, stagnare tehnologică și productivitate scăzută. Acordul UE-Mercosur ar elimina tarifele pentru bunurile de capital, permițând accesul la tehnologia europeană și integrarea în lanțurile valorice globale. O industrializare reală nu rezultă din subvenții și ziduri, ci din concurență, investiții și deschidere. Negarea acestei căi îi condamnă pe lucrători la o productivitate mai scăzută și la salarii reale mai mici.
Există, de asemenea, o dimensiune strategică mai largă pe care conservatorii nu ar trebui să o ignore. Prin obstrucționarea acordului, UE riscă să renunțe la rolul său de normator global într-un moment în care gravitația economică se deplasează decisiv către zona Indo-Pacific. Țările Mercosur, la rândul lor, riscă să rămână prinse în „capcana veniturilor medii” dacă se retrag într-un naționalism defensiv. Acordul oferă un cadru pentru modernizarea instituțională – care acoperă serviciile, achizițiile publice și proprietatea intelectuală – pe care sistemele politice naționale nu au adesea voința de a-l pune în aplicare în mod independent.
Pentru conservatorii adevărați, această dezbatere nu ar trebui redusă la o alegere binară între agricultori și liberul schimb. O abordare conservatoare ar trebui să recunoască faptul că multe dintre presiunile cu care se confruntă agricultura europeană sunt rezultatul exagerării reglementărilor UE, nu al concurenței internaționale. Protejarea structurilor ineficiente printr-o protecție permanentă nu face decât să amâne ajustarea și să adâncească dependența de subvenții. O agendă reformistă conservatoare s-ar concentra pe reducerea sarcinilor de reglementare, pe îmbunătățirea competitivității și pe sprijinirea tranziției – în loc să înghețe Europa în imobilism economic.
Într-un moment în care SUA pun sub semnul întrebării alianța transatlantică, Europa trebuie să încerce atât să o refacă – în măsura în care poate face acest lucru unilateral -, cât și să caute noi alianțe și parteneriate, astfel încât să își asigure independența geopolitică și geoeconomică. Prin urmare, acesta este cel mai prost moment posibil pentru a da dovadă de ambiguitate strategică. Conservatorismul, înțeles corect, nu înseamnă păstrarea cu orice preț a tuturor structurilor existente, nici sacrificarea interesului național pe altarul unor postulate ideologice precum comerțul liber. Este vorba despre susținerea prosperității, a puterii naționale și a coeziunii sociale într-o lume în schimbare. Nu există nicio justificare etică sau economică pentru barierele comerciale care sărăcesc milioane de oameni pentru a proteja interese limitate. Susținerea acordului UE-Mercosur nu este un act de globalism ideologic; este o expresie a realismului economic, a influenței instituționale și a previziunii strategice.
Prin urmare, conservatorii trebuie să reziste tentației de a imita reflexele extremelor populiste – fie că sunt de stânga sau de dreapta „alternativă”. Adevărata alegere nu este între suveranitate și comerț, ci între deschidere gestionată și declin gestionat. Cu toate acestea, deschiderea trebuie să fie însoțită de o concurență mai puternică: eliminarea barierelor la intrarea în economia europeană, aplicarea normelor antitrust și limitarea cartelurilor anticoncurențiale și a comportamentului cvasi-monopolist. Cu alte cuvinte, Europa ar trebui să își deschidă piețele și, în același timp, să doteze agricultorii și producătorii cu instrumentele necesare pentru a concura. Ceteris paribus, aceștia vor prevala.