Subscribe
După raidurile americane în Iran, Palazzo Chigi își reafirmă rolul central: niciun atac nu poate fi lansat fără autorizația guvernului italian. Între acorduri secrete și dezbateri parlamentare, Italia se mișcă cu fermitate și autonomie.
Într-un moment geopolitic tensionat, marcat de bombardarea siturilor nucleare iraniene de către Statele Unite, guvernul italian condus de Giorgia Meloni a reiterat clar un principiu fundamental: bazele militare americane din Italia nu pot fi utilizate pentru operațiuni de război fără autorizarea prealabilă a guvernului italian. Această poziție, pronunțată public la 23 iunie de către prim-ministru în fața Camerei Deputaților, reprezintă un act de responsabilitate instituțională și de reafirmare a suveranității naționale, într-un context internațional dominat de o logică militară tot mai opacă.
„Nu a fost solicitată utilizarea bazelor americane în Italia, care pot fi utilizate numai cu autorizarea guvernului italian”, a declarat Meloni, adăugând că o decizie de această amploare ar necesita o trecere parlamentară și că „nu poate fi luată pe o bază ideologică”. Mesajul guvernului este clar: Italia nu este o platformă pasivă pentru operațiunile militare ale altora, ci un stat suveran care evaluează fiecare decizie militară în funcție de context, dreptul internațional și interesele naționale. O linie confirmată și de ministrul apărării Guido Crosetto, care a reamintit că utilizarea bazelor de către forțele americane este legată de o cerere oficială și de autorizația aferentă din partea executivului italian.
Un cadru juridic complex, dar cu o marjă de manevră italiană
Este adevărat că cadrul juridic care reglementează prezența militară a SUA în Italia este stratificat și parțial secret. Acordurile datează de la sfârșitul anilor 1940 și includ atât tratate multilaterale în cadrul NATO, cât și acorduri bilaterale, cum ar fi Acordul bilateral privind infrastructura (BIA) din 1954, care, deși nu a fost făcut public, solicită în mod oficial Statelor Unite să nu utilizeze instalațiile italiene în scopuri militare decât în conformitate cu directivele NATO sau prin acord cu guvernul italian.
Chiar dacă, așa cum a dezvăluit Wikileaks, în practică aceste dispoziții au fost interpretate în mod flexibil de către Statele Unite, cerința de a obține acordul guvernului italian rămâne intactă și decisivă. Prin urmare, Meloni și Crosetto au consolidat un principiu care, în istoria recentă, a cunoscut aplicații concrete. În 2018, de exemplu, Italia a refuzat să participe la bombardamentele din Siria desfășurate de Statele Unite, Regatul Unit și Franța, interzicând utilizarea de baze pe teritoriul său în absența unui mandat ONU. Chiar și atunci, guvernul a ales prudența, respectând Constituția și dreptul internațional.
Parlamentul: între necesitatea politică și obligația constituțională
Deși nu este întotdeauna obligatorie din punct de vedere juridic, implicarea Parlamentului a fost indicată de președintele Meloni ca o alegere a transparenței și a partajării democratice. În ciuda interpretărilor divergente ale unor experți precum Michele Ainis și Domenico Pauciulo cu privire la necesitatea unui vot parlamentar, guvernul și-a exprimat dorința de a nu opera singur. O poziție care demonstrează atenție atât față de dictatul constituțional – în special față de articolele 11 și 78, care reglementează repudierea războiului și procedurile de declarare a acestuia – cât și față de necesitatea de a garanta o dezbatere politică responsabilă pe teme atât de delicate.
O gestionare conștientă a prezentului, cu un ochi îndreptat spre viitor
Fermitatea manifestată de executivul italian nu ar trebui interpretată ca ostilitate față de aliați, ci mai degrabă ca un exercițiu matur de autonomie strategică, perfect compatibil cu angajamentul euro-atlantic al Italiei. Într-o perioadă în care suveranitatea europeană și responsabilitatea comună sunt tot mai des discutate, Italia demonstrează că alianța nu înseamnă subordonare.
Meritul guvernului Meloni, în acest context, este dublu: pe de o parte, a reafirmat centralitatea instituțiilor italiene în deciziile militare pe teritoriul său; pe de altă parte, a readus dezbaterea privind politica externă și de apărare în contexte democratice, îndepărtând-o de logica de urgență sau pur ideologică. Într-o lume în care războiul poate izbucni cu o dronă și în care alianțele sunt testate în momente de criză, claritatea arătată de Italia este un semnal puternic: pe propriul teritoriu, guvernul italian decide, în conformitate cu regulile, Parlamentul și poporul. O poziție care, pe lângă faptul că este fondată din punct de vedere juridic, este și prevăzătoare din punct de vedere politic.
Alessandro Fiorentino