Groenlanda, Europa și limitele puterii

De ce Tratatul UE este la fel de important ca NATO în apărarea teritoriului arctic al Danemarcei

Timp de cinci secole, Groenlanda a fost puțin mai mult decât un avanpost înghețat al codului arctic. Îndepărtată, neospitalieră și slab populată, cea mai mare insulă din lume a existat la marginea puterii europene. Totuși, istoria are un mod de a transforma periferiile în centre strategice. Astăzi, Groenlanda se află la intersecția geopoliticii, a schimbărilor climatice și a rivalității dintre marile puteri, reamintind atât Europei, cât și Statelor Unite că suveranitatea în Arctica nu este o chestiune de improvizație sau de retorică.

Povestea modernă a Groenlandei începe ca parte a Regatului Danemarcei, cândva foarte puternic. La începutul secolului al XIX-lea, Danemarca conducea un vast regat din Atlanticul de Nord, care includea Norvegia, Islanda, Insulele Feroe și Groenlanda însăși. Această putere s-a prăbușit după ce Copenhaga a făcut greșeala fatală de a se alia cu Napoleon. În 1814, prețul a fost mare: Danemarca a pierdut Norvegia în favoarea Suediei, păstrând doar Groenlanda, Islanda și Insulele Feroe. Insula arctică a rămas daneză, periferică, dar importantă din punct de vedere simbolic.

Al Doilea Război Mondial a marcat un alt punct de cotitură. În 1944, Islanda și-a declarat independența, în timp ce Groenlanda a fost ocupată de Statele Unite pentru a împiedica Germania nazistă să se impună în Atlanticul de Nord. După război, Danemarca a recâștigat controlul asupra Groenlandei, dar a oficializat implicarea americană printr-un acord de apărare din 1951. Acest tratat a plasat Groenlanda ferm în cadrul strategic al NATO, recunoscând importanța sa pentru securitatea transatlantică, sistemele de alertă rapidă și apărarea Arcticii.

În prezent, Groenlanda face parte din Regatul Danemarcei, dar cu un statut politic care reflectă decenii de evoluție. Apărarea și politica externă sunt gestionate de Copenhaga, în timp ce aproape toate afacerile interne sunt gestionate la nivel local de cei 56 000 de locuitori ai insulei, în cadrul unui regim de largă autonomie. Acest sistem, considerat în general ca fiind avansat și progresist, contrastează puternic cu trecutul colonial, în special cu marginalizarea îndelungată a populației inuite. Groenlanda se guvernează singură în practică, chiar dacă nu este un stat suveran în dreptul internațional.

Relația sa cu Europa a urmat o cale la fel de complexă. Când Danemarca a aderat la Comunitatea Economică Europeană în 1973, Groenlanda a intrat alături de ea. Cu toate acestea, mai puțin de un deceniu mai târziu, groenlandezii au votat pentru ieșirea din Piața Comună, neîncrezători față de controlul extern asupra pescuitului și resurselor. Cu toate acestea, insula nu și-a rupt niciodată complet legăturile europene. În 1992, odată cu intrarea Danemarcei în Uniunea Europeană, Groenlanda a reintrat ca „teritoriu asociat”, obținând acces la piața unică fără a-și asuma obligații depline. În mod esențial, Groenlanda nu poate semna tratate în mod independent; statutul său internațional rămâne ancorat în Danemarca.

Această realitate juridică și politică este ceea ce face ca retorica americană recentă să fie atât de consecventă. Declarațiile care sugerează că Statele Unite ar putea încerca să obțină controlul asupra Groenlandei – reluate mai ales în timpul președinției lui Donald Trump și întărite de remarcile unor personalități precum J.D. Vance – au stârnit alarma în Europa. Un transfer de suveranitate nu este pur și simplu o opțiune. Groenlanda nu este de vânzare și nici Danemarca nu ar putea să o cedeze în mod legal fără să distrugă fundamentele ordinii europene și transatlantice.

Ceea ce este mai probabil este ca Washingtonul să caute acorduri extinse pentru exploatarea resurselor și accesul strategic, valorificând mineralele, pământurile rare și poziția geografică a Groenlandei. Totuși, această ambiție are limite clare. Orice acțiune violentă împotriva Danemarcei nu ar provoca doar o criză diplomatică; ar declanșa o criză sistemică.

Articolul 5 al NATO este adesea citat drept piatra de temelie a apărării colective, însă nu este singura linie de protecție. În conformitate cu articolul 42 din Tratatul privind Uniunea Europeană, un atac asupra unui stat membru obligă celelalte state membre să ofere ajutor și asistență prin toate mijloacele aflate în puterea lor. Cu alte cuvinte, UE însăși conține o clauză obligatorie de apărare colectivă. Un atac asupra suveranității daneze în Groenlanda ar activa nu numai NATO, ci și propriile mecanisme de securitate ale Uniunii Europene.

Acest cadru dublu transmite un mesaj clar. Europa nu este lipsită de apărare și nici securitatea sa nu este subordonată exclusiv Alianței Atlantice. Istoria Groenlandei – de la pescuitul de cod la avanpostul Războiului Rece și la premiul strategic al secolului XXI – ilustrează modul în care legislația, tratatele și alianțele constrâng politica de putere. Pentru Washington, bravada poate juca bine pe plan intern, dar realitatea juridică și politică este lipsită de ambiguitate. În Arctica, ca și în alte părți, suveranitatea este protejată nu prin sloganuri, ci prin angajamente obligatorii.

Alessandro Fiorentino