Subscribe
În ultimul deceniu, dezbaterea europeană privind migrația a trecut prin faze de confruntare ideologică aprinsă, oscilând adesea între retorica urgenței perpetue și reasigurarea tehnocratică. Cu toate acestea, la începutul anului 2026, poate fi percepută o schimbare profundă care transcende vechile categorii politice. Nu este vorba de o reacție instinctivă sau de o retragere dictată de frică, ci mai degrabă de o cerere de realism care vine chiar din inima societăților europene. Gestionarea fluxurilor migratorii și protecția frontierelor externe nu mai sunt percepute ca simple puncte pe o agendă birocratică, ci ca elemente constitutive ale legitimității democratice a statelor și ale înseși stabilității proiectului european.
O schimbare de fază în dezbaterea europeană: semnalul opiniei publice europene
Un semnal fără echivoc în această privință vine din partea opiniei publice continentale. Conform unui amplu sondaj realizat pe un eșantion de peste 11 700 de cetățeni din 23 de state membre, 71% dintre europeni sunt de acord că Uniunea Europeană ar trebui să acorde guvernelor naționale un control mult mai mare asupra propriilor frontiere pentru a gestiona mai eficient imigrația. Ceea ce face ca aceste date să fie relevante din punct de vedere politic este transversalitatea lor geografică și politică: consensul pentru o mai mare suveranitate asupra frontierelor nu este apanajul exclusiv al unei singure regiuni, ci este ridicat în țările din estul, nordul, vestul și sudul continentului. Această convergență sugerează că cererea de control nu este un act de sfidare față de integrare, ci mai degrabă o reacție la percepția unui management centralizat care a pierdut contactul cu nevoile operaționale de pe teren.
Cifre: declin general, presiune concentrată
Datele privind fluxurile migratorii în 2025 oferă un cadru obiectiv pentru această percepție, dezvăluind o realitate complexă a progreselor parțiale și a presiunii persistente. Deși intrările neregulamentare în UE au scăzut cu aproximativ 25 % în primele unsprezece luni ale anului, la aproximativ 166 900, presiunea nu a dispărut, ci a devenit mai concentrată. Ruta mediteraneeană centrală continuă să fie cel mai utilizat coridor, reprezentând 40 % din totalul intrărilor, Libia fiind originea a peste 90 % din plecările pe această axă. În timp ce unele rute, cum ar fi Balcanii de Vest, au înregistrat scăderi semnificative, altele, cum ar fi ruta Mediteranei de Vest, au înregistrat creșteri de 15%. Aceste cifre confirmă faptul că migrația este un fenomen dinamic care necesită un răspuns rapid și calibrat, o funcție pe care autoritățile naționale par mai bine echipate să o îndeplinească decât coordonarea supranațională, care este adesea încetinită de interdicțiile încrucișate și de complexitatea procedurilor.
Când controlul funcționează: rolul opțiunilor politice
Un element adesea trecut cu vederea în dezbaterea publică este faptul că reducerea generală a traversărilor neregulamentare nu este rezultatul unei dinamici spontane, ci rezultatul unor alegeri politice specifice. Acolo unde UE și statele membre au investit în controale mai stricte, în cooperarea cu țările de tranzit și în acorduri operaționale privind limitarea plecărilor, fluxurile au înregistrat o scădere semnificativă. Acest lucru sugerează că gestionarea migrației nu este un fenomen incontrolabil, ci o variabilă care este sensibilă la voința politică și la capacitatea de intervenție. Dimpotrivă, în cazul în care răspunsurile rămân fragmentate sau întârziate, presiunea tinde mai degrabă să se schimbe decât să scadă, exacerbând tensiunile dintre statele membre.
Schengen sub presiune: criza încrederii reciproce
Această asimetrie între deciziile centralizate și consecințele locale pune sistemul Schengen sub o presiune politică fără precedent. Deși libera circulație rămâne un pilon indispensabil pentru majoritatea europenilor, supraviețuirea sa depinde, în mod paradoxal, de capacitatea de a restabili încrederea în securitatea frontierelor externe. Faptul că douăsprezece guverne au notificat reintroducerea temporară a controalelor la frontierele interne de la începutul anului 2025 – dintre care opt menționează în mod explicit migrația drept cauză – nu ar trebui interpretat ca o dorință de a desființa spațiul de liberă circulație, ci ca un mecanism de autoapărare în fața fluxurilor secundare pe care normele actuale nu le pot controla. Atunci când controlul frontierelor interne devine o practică obișnuită, este un semn că contractul de încredere bazat pe responsabilitatea comună a intrat în criză.
Răspunsul european și limitările sale structurale
În acest context, răspunsul instituțiilor europene, care a culminat cu noul Pact privind migrația și azilul și cu acordurile privind „fondul de solidaritate”, reprezintă o încercare necesară, dar încă incompletă, de a aborda problema. Reformele recente privind procedurile de returnare și listele de „țări de origine sigure” indică direcția corectă către o mai mare fermitate, dar nu rezolvă problema fundamentală a competenței operaționale. Pentru un conservator european, problema este clară: responsabilitatea politică trebuie să urmeze competența efectivă. Dacă guvernele naționale sunt responsabile în fața alegătorilor lor pentru siguranța publică, coeziunea socială și durabilitatea serviciilor locale, ele trebuie să își păstreze dreptul de a decide cine intră și cine locuiește pe teritoriul lor. Cooperarea europeană eficientă nu ar trebui să se traducă printr-o delegare oarbă către organisme centralizate, ci printr-un sprijin subsidiar pentru statele membre care gestionează prima linie a frontierelor externe.
Suveranitate și tratate: o posibilă reechilibrare
De asemenea, merită să ne amintim, fără a ne permite exagerări polemice, că structura actuală a tratatelor europene nu impune nicio obligație juridică statelor membre de a-și delega toate competențele în domeniul controlului frontierelor și al gestionării migrației. Politica în domeniul migrației este, prin însăși natura sa, un domeniu de competență comună, în care rolul Uniunii ar trebui să fie acela de a sprijini și coordona acțiunile statelor membre, nu de a le înlocui. Prin urmare, tendința de a interpreta orice solicitare de control național sporit drept o încălcare a „spiritului european” nu are o bază juridică solidă, ci reflectă mai degrabă o interpretare politică extensivă care a sfârșit prin a alimenta ambiguitatea și tensiunile instituționale. În acest sens, cererea pentru o asumare națională mai clară a deciziilor operaționale nu reprezintă o ruptură cu ordinea europeană, ci mai degrabă o posibilă reechilibrare a acesteia.
Control și umanitate: o dihotomie falsă
În cele din urmă, există o dimensiune umană care necesită restabilirea ordinii. În ciuda scăderii numărului de sosiri, costul în termeni de vieți omenești în Mediterana rămâne dramatic, cu peste 1 700 de victime înregistrate numai în 2025. Este o eroare morală să opunem controlul compasiunii: dezordinea la frontiere nu face decât să alimenteze modelul de afaceri criminal al traficanților de persoane, încurajând călătoriile periculoase bazate pe iluzia unui sistem de azil care, în prea multe cazuri, a devenit un canal impropriu pentru migrația economică. Un sistem de control ferm, previzibil și bazat pe lege este singura condiție prealabilă reală pentru o politică de migrație umană, capabilă să îi protejeze pe cei care au cu adevărat dreptul la azil și să îi descurajeze pe cei care încearcă să eludeze regulile.
Miezul legitimității democratice
Tocmai în acest domeniu este în joc astăzi o parte decisivă a credibilității instituțiilor europene. Atunci când o mare majoritate a cetățenilor percepe o distanță tot mai mare între deciziile luate la nivel supranațional și efectele concrete asupra comunităților locale, riscul nu este doar politic, ci și democratic. Cererea pentru un control sporit al frontierelor naționale nu exprimă nostalgia pentru trecut, ci mai degrabă nevoia de a restabili o legătură clară între procesul decizional, responsabilitate și consens. Ignorarea acestui semnal ar alimenta și mai mult clivajul dintre cetățeni și instituții, cu consecințe care depășesc cu mult doar problema migrației.
Reformare fără rupere
În cele din urmă, Europa nu se confruntă cu o alegere binară între izolare și deschidere, ci cu nevoia de a-și realinia guvernanța cu realitatea. Reformarea fără ruptură înseamnă acceptarea faptului că suveranitatea națională nu este un obstacol în calea cooperării, ci fundamentul pe care aceasta trebuie să se sprijine pentru a fi credibilă. Numai prin restabilirea capacității statelor de a acționa și de a-și proteja cetățenii va fi posibil să se păstreze Schengen și, odată cu acesta, încrederea cetățenilor într-o Europă care este în sfârșit la înălțimea provocărilor secolului XXI.