Pedro, cel Mare? Între autonomie și teatru

Alianța transatlantică rămâne parteneriatul strategic indispensabil al Europei. Cu toate acestea, alianțele, oricât de istorice ar fi, nu pot fi susținute cu orice preț – și cu siguranță nu dacă una dintre părți le tratează din ce în ce mai mult ca pe un simplu bilanț.

Recentele măsuri de politică externă și energetică ale Spaniei sugerează că Madridul se adaptează în liniște tocmai la această realitate. Mai ales în aceste vremuri de schimbare a ordinii globale și de creștere a multipolarității.

În martie 2026, în timp ce Statele Unite au rămas cel mai mare furnizor de gaze naturale lichefiate al Spaniei, importurile de gaze din Rusia au crescut dramatic, reprezentând peste un sfert din totalul importurilor spaniole de gaze – mai mult decât dublu față de nivelul înregistrat cu un an înainte. Între timp, prim-ministrul Pedro Sánchez și-a intensificat relațiile diplomatice cu China, efectuând a patra sa vizită la Beijing în tot atâția ani și extinzând cooperarea bilaterală în domeniul tehnologiei, științei și comerțului. Aceste evoluții au stârnit critici din multe părți – în special din partea SUA și a altor parteneri europeni – care le interpretează drept dovezi de derivă ideologică sau incoerență strategică.

Astfel de interpretări nu țin seama de logica structurală mai largă în joc. Spania, la fel ca o mare parte a Europei, răspunde unei poziții din ce în ce mai tranzacționale și uneori deschis antagoniste din partea Washingtonului. O administrație americană care amenință cu tarife vamale aliații europeni sau, dacă este necesar, care preia teritorii prin forță (de exemplu, teritorii ale partenerilor NATO, cum ar fi Groenlanda), care pune sub semnul întrebării angajamente de lungă durată în domeniul apărării și care încadrează din ce în ce mai mult parteneriatele internaționale în termeni pur mercantiliști, forțează inevitabil capitalele europene să își reconsidere dependențele strategice. Dacă Washingtonul alege să redefinească alianța atlantică în termeni strict tranzacționali, Europa nu poate fi învinovățită pentru că începe să exploreze alternative.

Totuși, aceasta nu ar trebui să însemne abandonarea parteneriatului atlantic. Departe de aceasta, interesele strategice, civilizaționale și de securitate ale Europei rămân în mod covârșitor aliniate cu cele ale Statelor Unite. Niciun parteneriat alternativ plauzibil cu China, Rusia sau orice altă putere nu poate reproduce profunzimea istorică, culturală, militară și normativă a relației transatlantice. Europa ar trebui să continue să acorde prioritate alianței atlantice ori de câte ori este posibil.

Dar prioritizarea nu necesită pasivitate sau exclusivitate. Dacă Statele Unite insistă din ce în ce mai mult să negocieze cu Europa ca și cum ar fi doar un alt partener comercial, mai degrabă decât un aliat strategic legat de o istorie și valori comune, atunci statele europene vor căuta în mod firesc o mai mare marjă de manevră. În acest context, apropierea Spaniei de China și diversificarea surselor sale de aprovizionare cu energie nu sunt aberații iraționale; acestea sunt încercări recunoscute de acoperire și diversificare strategică.

Într-adevăr, în ceea ce privește energia în special, comportamentul Spaniei nu este unic. Acesta reflectă modele mai largi din Europa, unde țări atât de diferite din punct de vedere ideologic precum Ungaria sau Germania au urmărit, în diferite momente, strategii de conectivitate și diversificare pentru a maximiza flexibilitatea națională și a minimiza dependența excesivă de un singur furnizor. Din această perspectivă, creșterea achizițiilor de gaze rusești de către Spania nu ar trebui să fie considerată, în sine, un scandal unic.

Adevărata problemă se află în altă parte. Prima preocupare este una de ipocrizie profundă. Guvernul spaniol nu se poate prezenta în mod credibil drept avangarda morală a tranziției ecologice a Europei, în timp ce își sporește în același timp dependența de importurile de hidrocarburi. De asemenea, nu poate solicita un sprijin neclintit pentru Ucraina „atâta timp cât va fi necesar”, în timp ce își mărește achizițiile de energie chiar de la agresorul care îi finanțează mașina de război. Astfel de contradicții nu sunt doar optici ciudate; ele subminează credibilitatea întregii narațiuni de politică externă a Spaniei.

A doua preocupare este mai mult politică decât strategică. Având în vedere scandalurile de corupție care au cuprins guvernul Sánchez – inclusiv examinarea juridică și chiar punerea sub acuzare a miniștrilor și a soției și fratelui prim-ministrului – există tot mai multe motive pentru a suspecta că această nouă politică externă este instrumentalizată pentru supraviețuirea politică internă. Mai ales dacă se ia în considerare faptul că Spania va organiza alegeri generale în 2027.

Poziția internațională din ce în ce mai conflictuală a lui Sánchez pare a fi adaptată nu doar intereselor naționale spaniole, ci și construirii unui brand politic personal: purtătorul de stindard internațional al blocului progresist, anti-război, anti-Trump, anti-Netanyahu. Pozițiile sale cu privire la Gaza, Ucraina și chestiuni geopolitice mai ample par adesea concepute mai puțin pentru a promova o mare strategie spaniolă coerentă, cât pentru a cultiva un leadership simbolic în cadrul unei circumscripții progresiste transnaționale.

Acest lucru ajută la explicarea decalajului tot mai mare dintre retorică și realitate. Același guvern care se prezintă ca un apărător al păcii adoptă o retorică din ce în ce mai belicoasă atunci când este util din punct de vedere politic. Aceeași conducere care încearcă să se prezinte ca protectoare a minorităților creștine și musulmane din Țara Sfântă sau care îl protejează pe Papă împotriva retoricii incendiare a președintelui Trump a menținut, pe plan intern, un lung record de ostilitate față de instituțiile și simbolurile creștine – inclusiv campanii care vizează moștenirea și care încearcă să dărâme cea mai mare cruce din lume, cea din Valea celor căzuți. Inconsecvența este izbitoare.

Prin urmare, urmărirea de către Spania a unei mai mari autonomii strategice este de înțeles – chiar necesară – în actualul mediu geopolitic. Europa nu poate rămâne infantilizată din punct de vedere strategic de SUA. Diversificarea strategică și deschiderea diplomatică calibrată sunt răspunsuri raționale la incertitudinea din Washington și la maturitatea europeană.

Dar autonomia strategică necesită seriozitate. Aceasta nu poate deveni un eufemism pentru oportunism, nici un scut retoric pentru teatrul politic intern. Dacă Spania – și, dacă mai contează, Europa – caută o mai mare autonomie, trebuie să facă acest lucru în mod coerent, onest și de pe o poziție de realism strategic – nu prin moralism selectiv și politici contradictorii.

Alianța Atlantică rămâne piatra de temelie a securității și prosperității europene. Dar Washingtonul ar trebui să înțeleagă că alianțele nu sunt susținute prin coerciție, amenințări tarifare sau acorduri pur tranzacționale. Istoria comună, valorile și, mai presus de toate, respectul strategic reciproc contează. Dacă Statele Unite uită acest lucru, nu ar trebui să fie surprinse atunci când chiar și cei mai apropiați aliați ai lor încep să se protejeze în liniște.

Spania face exact acest lucru. Întrebarea nu este dacă Europa ar trebui să caute o mai mare autonomie strategică. Problema este dacă liderii Europei posedă disciplina strategică necesară pentru a o urmări în mod responsabil.