Subscribe
În cele din urmă, nu tarifele, Ucraina, Iranul sau dezacordurile privind rolul Europei au provocat ruptura cea mai profundă dintre Giorgia Meloni și Donald Trump. A fost o fotografie — sau, mai precis, povestea pe care președintele american a decis să o construiască în jurul unei fotografii realizate în timpul summitului G7 de la Évian.
În cadrul unei conversații telefonice cu corespondentul postului La7, Daniele Compatangelo, Trump a afirmat că prim-ministrul italian l-a „rugat insistent” să facă o poză împreună cu ea. El a adăugat că a fost de acord pentru că i-a fost milă de Meloni.
Acestea nu au fost doar niște cuvinte nefericite schimbate în privat. Ele au fost difuzate de emisiunea „L’Aria che tira” și au căpătat imediat o semnificație politică și diplomatică. Trump îl prezenta pe prim-ministrul italian ca pe un lider slab, dependent de aprobarea sa și dispus să-l urmeze pentru a-și recâștiga prestigiul internațional.
Meloni a răspuns de la reuniunea Consiliului European de la Bruxelles. Într-un videoclip publicat pe rețelele sociale, ea a respins declarația lui Trump, calificând-o drept „complet inventată”, s-a declarat uimită și a remarcat că nu este prima dată când președintele american își tratează aliații în acest fel.
Apoi a rostit fraza care urma să se răspândească mult dincolo de granițele Italiei: „Nici eu, nici Italia nu cerșim niciodată.”
Acela a fost momentul decisiv. Meloni nu își apăra doar demnitatea personală. Ea a făcut legătura între insulta adresată prim-ministrului și onoarea națiunii pe care o reprezintă. De asemenea, ea și-a exprimat regretul că Trump nu a dat dovadă întotdeauna de aceeași determinare față de dușmanii Occidentului pe care o manifesta față de aliații acestuia.
Reacția din Italia a fost aproape unanimă. Președintele Sergio Mattarella și-a exprimat sprijinul. Ministrul de Externe Antonio Tajani a anulat o vizită programată în Statele Unite, în timp ce ministrul Apărării, Guido Crosetto, a subliniat prejudiciul adus Italiei, Americii și alianței occidentale.
Orice posibilitate de a pune capăt disputei printr-o clarificare la nivel privat a durat doar o scurtă perioadă. Trump a ales să agraveze situația.
Al doilea atac
Într-o postare extinsă pe Truth Social, Trump a repetat că Meloni i-a cerut „de nenumărate ori” o fotografie. De data aceasta, însă, el a dezvăluit adevărata sursă a conflictului.
El a acuzat Italia că a întors spatele Statelor Unite în timpul războiului împotriva Iranului. A criticat Roma pentru că a refuzat să permită forțelor americane să utilizeze pistele și infrastructura italiană, provocând ceea ce el a descris drept un inconvenient logistic major. De asemenea, a sugerat că Meloni dorea să redevină prietena lui doar pentru a-și îmbunătăți cota de popularitate. Concluzia sa a fost categorică: „Nu, mulțumesc.”
În acel moment, a devenit clar că fotografia nu era decât un pretext. Trump nu o iertase pe Meloni pentru că își exercitase o prerogativă fundamentală a unui guvern suveran: aceea de a decide dacă și în ce condiții teritoriul său poate fi folosit pentru operațiuni militare.
Poziția Italiei nu a reprezentat o concesie față de regimul iranian. Meloni a susținut în mod constant că Teheranului nu trebuie să i se permită să dobândească o armă nucleară. Dezacordul a vizat implicarea directă a Italiei și acordurile care reglementează utilizarea instalațiilor militare pe teritoriul italian.
Într-un al doilea răspuns, publicat în limba engleză pe Instagram, Meloni a descris declarațiile lui Trump drept „atacuri constante și neprovocate”. Ea a reiterat că popularitatea sa depinde de apărarea interesului național al Italiei, nu de relația sa personală cu președintele american, și a subliniat că bazele militare sunt reglementate de acorduri care nu pot fi pur și simplu ignorate.
„Italia rămâne o națiune suverană”, a scris ea. A adăugat că popularitatea ei nu era treaba lui Trump și că acesta ar trebui să se concentreze pe problemele sale. În final, a afirmat că nu va mai reveni asupra acestui subiect, deoarece continua să creadă în unitatea Occidentului și considera că acel spectacol era nedemn de responsabilitățile pe care le dețineau cei doi lideri.
Distincția era esențială. Meloni a făcut o deosebire între fermitate și ruptura strategică, precum și între apărarea suveranității și antiamericanism.
Sfârșitul unei relații privilegiate?
Conflictul este deosebit de semnificativ, deoarece Meloni investise mult în relația sa cu Trump. Când acesta a fost investit pentru a doua oară în ianuarie 2025, ea a fost singurul lider al Uniunii Europene prezent la eveniment. Înainte de ceremonie, ea îl vizitase la Mar-a-Lago, consolidând imaginea unei relații politice privilegiate.
Trump o descrisese în repetate rânduri drept o lideră extraordinară și un model pentru lumea conservatoare. Meloni încercase să transforme această afinitate ideologică într-un avantaj strategic pentru Italia și Europa.
Scopul ei era să transforme Roma într-o punte de legătură între o Casă Albă din ce în ce mai neîncrezătoare față de Bruxelles și o elită europeană incapabilă să-l înțeleagă pe deplin pe Trump. În timpul vizitei sale la Washington, din aprilie 2025, cele două guverne s-au angajat să consolideze cooperarea în domeniile securității, energiei, tehnologiei și infrastructurii.
Deja existau divergențe cu privire la tarife și la Ucraina. Roma a continuat să sprijine Kievul, în timp ce Trump a adoptat o atitudine mai dură față de Volodymyr Zelensky și s-a arătat mai dispus să negocieze cu Moscova. Cu toate acestea, Meloni a menținut dialogul deschis.
Relațiile s-au deteriorat și mai grav în timpul războiului împotriva Iranului. Italia a susținut obiectivul de a împiedica Teheranul să devină o putere nucleară, dar a refuzat să participe direct la conflict sau să permită utilizarea automată a infrastructurii sale.
Tensiunile s-au intensificat atunci când Trump l-a atacat pe Papa Leon al XIV-lea pentru poziția sa față de război. Meloni l-a apărat pe Suveranul Pontif și a calificat cuvintele președintelui drept inacceptabile. Trump a răspuns acuzând-o că îi lipsește curajul.
Chiar și acea dispută părea să fi fost stăpânită. La summitul G7, Meloni și Trump au purtat discuții descrise de surse diplomatice italiene ca fiind utile pentru clarificarea divergențelor dintre ei. Două zile mai târziu, convorbirea telefonică difuzată de La7 a dat peste cap acea încercare.
Diferența față de crizele anterioare este evidentă. Trump nu s-a limitat la a critica o decizie luată de guvernul italian. El a încercat să o delegitimeze personal pe Meloni, prezentând-o ca pe o lideră care a implorat să i se facă o fotografie și a încercat să se folosească de Casa Albă pentru a-și îmbunătăți rezultatele din sondaje.
O reconciliere la nivel instituțional rămâne posibilă. Relația personală, însă, pare mult mai greu de refăcut.
Alianța dăinuie mai mult decât președinții
Ar fi totuși o greșeală să-l confundăm pe Donald Trump cu Statele Unite sau să considerăm o ciocnire între doi lideri drept sfârșitul unei alianțe între două națiuni.
Italia și Statele Unite sunt legate prin relații politice, militare, economice și umane care depășesc mandatul celor care ocupă funcțiile de la Palazzo Chigi și de la Casa Albă. Cooperarea în cadrul NATO, activitățile de informații, instalațiile militare, investițiile industriale și relațiile tehnologice formează o structură mult mai rezistentă decât orice dispută de pe rețelele sociale.
Italia nu are nevoie să devină antiamericană pentru a dovedi că nu este subordonată. Ea trebuie să susțină o Europă suficient de puternică pentru a fi un aliat al Statelor Unite, nu un protectorat: o Europă capabilă să spună „da” atunci când interesele coincid și „nu” atunci când nu coincid.
O prietenie adevărată nu presupune supunere. O alianță adevărată nu anulează suveranitatea.
Răspunsul trebuie să fie o Europă mai puternică
Confruntarea a avut un ecou internațional extraordinar. Declarația lui Meloni, potrivit căreia nici ea, nici Italia nu vor cerși vreodată, a fost preluată de ziare, posturi de televiziune și conturi de pe rețelele sociale din întreaga lume.
Răspunsul ei a scos la iveală nevoia unui nou tip de conducere europeană: nici tehnocratică, nici antioccidentală, nici subordonată Washingtonului, nici situată la distanță egală între democrații și dictaturi.
Meloni ar trebui să profite de acest impuls nu pentru a duce o campanie personală împotriva lui Trump, ci pentru a propune o nouă arhitectură europeană.
Fără o sursă de energie abundentă, stabilă și la prețuri competitive, Europa nu își poate apăra industriile, nu poate dezvolta inteligența artificială, nu poate menține un sistem de apărare credibil și nu își poate reduce dependența de puterile străine.
Prin urmare, Europa are nevoie de un plan amplu pentru energia nucleară de nouă generație: investiții comune, cercetare, reactoare modulare de mici dimensiuni, lanțuri de aprovizionare industriale la nivel continental și proceduri de autorizare mai rapide. Trebuie să renunțe la ecologismul ideologic care, de prea multe ori, a transformat decarbonizarea în deindustrializare.
Al doilea pilon trebuie să fie controlul frontierelor. Europa trebuie să decidă cine îi intră pe teritoriu, să facă distincția între imigrația legală și intrarea ilegală, să consolideze Frontex, să încheie acorduri cu țările de origine și de tranzit, să înființeze centre externe pentru procesarea cererilor de azil și să asigure eficacitatea procedurilor de returnare.
O comunitate politică incapabilă să-și controleze frontierele nu este pe deplin suverană. O societate care nu reușește să gestioneze imigrația va genera inevitabil nesiguranță și conflicte sociale.
Energia nucleară și controlul frontierelor se bazează pe același principiu: capacitatea de a produce energia necesară libertății și de a apăra spațiul politic în care această libertate există.
Numai Meloni poate încerca asta
Giorgia Meloni este probabil singurul lider european capabil să reunească aceste elemente. Ea este ferm ancorată în Occident, susține NATO și Ucraina, menține contacte cu conservatorii americani, conduce o țară membru fondator al Uniunii Europene și a făcut din controlul imigrației un element central al programului său politic.
Ea poate discuta cu Polonia și țările nordice despre securitate, cu Franța despre energia nucleară, cu Germania despre competitivitatea industrială și cu țările mediteraneene despre rutele de migrație. Ea poate propune o Europă care nu elimină națiunile sale, ci se folosește de puterea acestora pentru a construi o putere continentală.
Ruptura cu Trump, oricât de dureroasă ar fi, poate deveni astfel un moment de maturizare politică. Epoca în care Europa putea spera să fie protejată fără eforturi și respectată exclusiv prin relația personală dintre un lider european și un președinte american s-a încheiat.
Italia trebuie să rămână un prieten al Statelor Unite. Dar trebuie să fie un prieten care să-și păstreze integritatea.
Meloni a rostit fraza potrivită: Italia nu cerșește. Acum trebuie să dea substanță politică acestei fraze, construind o Europă care să nu cerșească energie, securitate, protecție militară sau permisiunea de a-și apăra granițele.
Dacă relația ei personală cu Trump a ajuns cu adevărat la capăt, răspunsul nu poate fi resentimentul. Trebuie să fie ceva mai important: începutul unei noi ere europene.