Subscribe
Nu este sfârșitul „Green Deal”-ului. Dar, în mod evident, ceva s-a schimbat la Bruxelles.
După ani în care obiectivele climatice ale Europei păreau aproape imune la orice discuție serioasă privind costurile economice și sociale ale tranziției, Comisia Europeană începe să ia în calcul un termen care a rămas prea mult timp la marginea dezbaterii: competitivitatea.
Cel mai clar semnal a venit pe 17 iulie, când Comisia a prezentat o revizuire amplă a Sistemului de comercializare a cotelor de emisii al Uniunii Europene, mecanismul care impune producătorilor de energie electrică, industriei grele, companiilor aeriene și celor de transport maritim să plătească pentru emisiile lor de CO2.
Obiectivul climatic rămâne, în mod oficial, neschimbat. Uniunea Europeană urmărește în continuare o reducere cu 90 % a emisiilor nete de gaze cu efect de seră până în 2040, comparativ cu nivelurile din 1990, pe calea către neutralitatea climatică până în 2050. Ceea ce se schimbă, însă, este calea pe care Bruxelles intenționează să o urmeze.
Conform propunerii Comisiei, ritmul anual de reducere a numărului de cote de emisii de carbon disponibile pe piață s-ar încetini semnificativ. Rata ar scădea de la 4,3 % în prezent la 3,7 % în 2031 și apoi la 1,7 % în 2036. Industriile grele, precum cea siderurgică și cea a cimentului, ar beneficia, de asemenea, de certificate gratuite de emisii de CO₂ pentru o perioadă mai lungă, eliminarea treptată a acestora fiind prelungită până în 2038.
Aceste cifre pot părea extrem de tehnice. Din punct de vedere politic, ele dezvăluie o realitate mult mai amplă.
Timp de ani de zile, abordarea europeană a fost relativ simplă: prin scumpirea progresivă a emisiilor de carbon, companiile ar fi fost obligate să-și accelereze tranziția către tehnologii mai ecologice. Problema este că restul lumii nu a stat pe loc în timp ce Europa elabora reglementări climatice din ce în ce mai ambițioase.
Producătorii europeni se află în concurență cu întreprinderile din Statele Unite, care beneficiază, în general, de energie mai ieftină, precum și cu concurenții chinezi, susținuți de politici industriale puternice, de economii de scară enorme și, în multe cazuri, de constrângeri de mediu mai puțin stricte.
Consecința devine din ce în ce mai greu de ignorat. Obiectivele climatice pot fi sustenabile din punct de vedere economic numai dacă întreprinderile europene rămân capabile să producă, să investească și să angajeze lucrători în Europa.
Chiar Comisia recunoaște acum în mod deschis această problemă. La prezentarea noii sale strategii de electrificare, pe 17 iulie, Bruxelles a făcut referire în mod explicit la un „context geopolitic și economic în schimbare” care impune modernizarea sistemului ETS, plasând competitivitatea, decarbonizarea și independența europeană în același cadru politic. Comisia a recunoscut, de asemenea, existența unor probleme structurale fundamentale: energia electrică poate costa încă de aproximativ trei ori mai mult decât gazul, racordarea la rețea poate dura ani de zile, iar multe tehnologii curate se confruntă cu dificultăți în a atinge scara comercială.
Aici politica climatică încetează să mai fie doar o chestiune de mediu și devine o chestiune de putere industrială și geopolitică.
Închiderea unei fabrici din Lombardia, Germania sau Polonia ar putea reduce emisiile înregistrate în Uniunea Europeană. Însă dacă Europa importă apoi același oțel, aceleași produse chimice sau aceleași bunuri industriale din țări care aplică cerințe de mediu mai puțin stricte, beneficiul global pentru mediu devine mult mai puțin evident.
Europa riscă să-și exporte nu doar emisiile, ci și fabricile, know-how-ul tehnologic, investițiile și locurile de muncă.
Aceasta este tocmai critica pe care forțele conservatoare și mai multe guverne naționale o aduc de ani de zile. Ceea ce s-a schimbat este faptul că aceste argumente nu mai sunt limitate la marginile politice ale Bruxelles-ului. Ele influențează din ce în ce mai mult centrul procesului decizional european.
Conservatorii și Reformiștii Europeni s-au făcut remarcați în mod deosebit.
În ajunul anunțului Comisiei, Alexandr Vondra, coordonatorul grupului ECR din cadrul Comisiei pentru mediu a Parlamentului European, a calificat revizuirea sistemului ETS drept un test pentru a vedea dacă Bruxelles-ul este în sfârșit pregătit să recunoască „realitatea geopolitică și economică cu care se confruntă industria europeană”.
Vondra a solicitat ca eliminarea treptată a cotelor gratuite să fie oprită sau încetinită semnificativ în sectoarele în care decarbonizarea rămâne deosebit de dificilă. Argumentul său principal a fost fără echivoc: „Politica climatică a Europei nu poate fi pusă în aplicare în detrimentul competitivității sale industriale”.
Preocuparea nu este că Europa ar trebui să renunțe la obiectivele de mediu. Ci faptul că politica de mediu nu ar trebui să conducă la o situație în care emisiile să fie pur și simplu transferate în străinătate, în timp ce capacitatea industrială europeană dispare.
Cu câteva zile înainte, fosta prim-ministră a Poloniei și europarlamentară din grupul ECR, Beata Szydło, stabilise aceeași legătură între reglementările privind schimbările climatice și puterea economică în cadrul dezbaterii din Parlamentul European privind prioritățile noii președinții irlandeze a Consiliului.
Pentru Szydło, viitoarea revizuire a sistemului ETS a reprezentat un test crucial pentru a vedea dacă economia europeană va putea în sfârșit „să-și ia zborul și să devină competitivă”, în loc să fie constrânsă de regulile elaborate chiar de UE.
Alți membri ai grupului au mers și mai departe. Europarlamentarul italian din grupul ECR, Stefano Cavedagna, a descris sistemul ETS drept un simbol al exceselor de reglementare care au afectat competitivitatea europeană, în timp ce europarlamentarul polonez Bogdan Rzońca a redus dezbaterea la o prioritate formulată în mod deliberat fără menajamente: energia, a susținut el, trebuie să fie în primul rând accesibilă din punct de vedere financiar pentru antreprenori și abia apoi ecologică.
În spatele pieței emisiilor de carbon se ascunde, de asemenea, o problemă energetică mai amplă.
Comisia dorește ca Europa să sporească semnificativ rolul energiei electrice în transporturi, încălzire și industrie. Noul său plan de acțiune vizează creșterea ponderii energiei electrice în consumul final de energie de la aproximativ 23 % în prezent la 46 % până în 2040. Bruxelles estimează că o electrificare mai extinsă ar putea reduce, în cele din urmă, importurile europene de combustibili fosili cu 260 de miliarde de euro pe an.
Cu toate acestea, și în acest caz, grupul ECR susține că obiectivele nu pot înlocui infrastructura.
Daniel Obajtek, coordonatorul grupului din cadrul Comisiei pentru industrie și energie a Parlamentului European, a avertizat că majorarea obiectivelor de electrificare fără a dispune de o capacitate suficientă de producție, de stocare și de rețele electrice ar duce pur și simplu la creșterea costurilor pentru întreprinderi și gospodării. El a solicitat adoptarea unor măsuri de stimulare în locul obiectivelor obligatorii și ca guvernele naționale să își păstreze controlul asupra mixurilor energetice.
Vondra a legat această dezbatere de o altă problemă pe care Bruxelles-ul o poate evita din ce în ce mai greu: energia nucleară. „Nu poate exista o strategie credibilă de electrificare fără energia nucleară”, a susținut el, solicitând facilitarea investițiilor în reactoare noi și reducerea barierelor normative europene care împiedică finanțarea sectorului nuclear.
În ansamblu, aceste poziții conturează o abordare alternativă față de filosofia inițială a Pactului Verde: decarbonizarea rămâne un obiectiv, dar trebuie conciliată cu neutralitatea tehnologică, energia la prețuri accesibile, specificul național și menținerea bazei industriale a Europei.
Iar Bruxellesul însuși se îndreaptă acum, cel puțin parțial, în această direcție.
Reforma propusă a sistemului ETS nu se limitează la a încetini aplicarea unor cerințe ale sistemului. Ea încearcă, de asemenea, să transforme stabilirea prețului carbonului într-un instrument mai explicit al politicii industriale. Comisia dorește ca jumătate din veniturile viitoare ale sistemului ETS să fie destinate sprijinirii industriei naționale, în timp ce zeci de miliarde de euro ar urma să fie mobilizate pentru finanțarea tehnologiilor mai ecologice și a investițiilor industriale. La rândul lor, întreprinderile care beneficiază de anumite avantaje ar fi obligate să realizeze investiții concrete în decarbonizare.
Prin urmare, filosofia se schimbă.
În loc să se bazeze aproape exclusiv pe scumpirea producției cu emisii ridicate de carbon, UE este nevoită din ce în ce mai mult să se întrebe cum poate deveni producția ecologică cu adevărat viabilă din punct de vedere economic pe teritoriul european.
Această distincție este importantă.
O politică climatică bazată exclusiv pe interdicții, termene limită și costuri mai mari poate reduce emisiile europene doar pe hârtie, slăbind în același timp capacitatea productivă necesară pentru finanțarea și dezvoltarea tranziției în sine. O politică climatică integrată într-o strategie industrială autentică are șanse mai mari de a atinge ambele obiective.
Această schimbare este semnificativă și pentru că critica conservatoare la adresa Pactului Verde nu mai reprezintă doar un atac extern asupra consensului european. Anumite elemente ale acestei critici încep treptat să facă parte din însăși acest consens.
Competitivitatea, prețurile energiei, autonomia strategică, neutralitatea tehnologică și riscul de dezindustrializare au intrat în vocabularul Bruxelles-ului. Dezbaterea europeană nu se mai concentrează doar asupra ritmului în care pot fi reduse emisiile, ci și asupra întrebării dacă Europa va mai dispune de o economie industrială competitivă la finalul acestui proces.
Lupta este departe de a se fi încheiat.
Propunerea Comisiei privind sistemul de comercializare a cotelor de emisii (ETS) va trebui să fie încă negociată cu Parlamentul European și cu statele membre, iar mai multe guverne și grupuri politice vor solicita probabil modificări suplimentare. În același timp, organizațiile de mediu și o parte a stângii europene vor susține că relaxarea sistemului riscă să submineze unul dintre cele mai eficiente instrumente ale UE pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.
Această critică nu poate fi pur și simplu ignorată. Sistemul de comercializare a cotelor de emisii (ETS) a jucat un rol semnificativ în reducerea emisiilor în sectoarele pe care le acoperă. Adevărata întrebare nu este, așadar, dacă stabilirea prețului carbonului funcționează, ci dacă un sistem conceput într-o altă eră economică rămâne sustenabil în contextul în care Europa se confruntă cu costuri energetice ridicate, cu o concurență industrială agresivă din partea Chinei, cu un naționalism economic american reînnoit și cu îngrijorări tot mai mari privind dependența sa strategică de puteri străine.
Europa nu a renunțat la Pactul verde.
Ceea ce începe să fie abandonată este presupunerea că ambiția ecologică poate fi separată de puterea economică.
Timp de ani de zile, dezbaterea europeană a tratat adesea competitivitatea ca pe un aspect care ar decurge automat din tranziția verde. Astăzi, Bruxelles-ul descoperă exact contrariul: fără o industrie competitivă, fără energie la prețuri accesibile și fără capacitate tehnologică, s-ar putea ca o tranziție verde durabilă să nu fie deloc posibilă.
O strategie care ar duce la dezindustrializarea Europei, la o dependență sporită de tehnologia străină și la creșterea importurilor din economii cu emisii mai ridicate de carbon nu ar fi doar un eșec economic. Ar fi o contradicție din punct de vedere al mediului.
Și poate că aceasta este cea mai importantă schimbare care are loc la Bruxelles.
Realitatea industrială a Europei și-a câștigat în sfârșit un loc pe măsura ambițiilor sale climatice.